Despre droguri şi puşti
Oameni pe un podium. Sînt îmbrăcați elegant și radiază încredere și siguranță. Lumea din jurul meu încuviințează, aprobă și se uită la ei cu respect, iar unii – probabil – cu invidie. Cuvinte sofisticate. Power-point-uri profesionale. Sala de conferință, impecabilă.
Vorbesc despre sărăcie abjectă, despre trafic de oameni, în special de copii și femei. În cuvinte sterile. Impact, statistică, rezoluții, recomandări, stakeholders, abordări orizontale, documente programatice, dezinstituționalizare, evidență, grupuri de lucru, GRETA, indicatori. Rapoarte pe hîrtie lucioasă, cu poze, statistici pline de aceleași cuvinte sînt distribuite participanților.
Și oarecum brusc, mă simt într-o lume paralelă. Nu înțeleg ce vrem. Nu înțeleg ce facem. În fapt, nu înțeleg de ce nu facem ceea ce ar trebui să facem. Nu înțeleg de ce stau ca un dobitoc și nu zic nimic. De ce nu am curajul să mă ridic și să spun ceva.
Despre vieți făcute praf. Despre droguri și puști. Despre Nicu, care e pedepsit să stea închis într-un loc oribil, în fața unui televizor care rage pe Taraf TV, în loc să vină să facă teme, să citească, să învețe. Despre cum fondurile europene sînt cheltuite de dragul de a cheltui bani. Despre rapoarte făcute într-un mod aiuritor. Despre Antonio, care este cel mai probabil în intersecție și cerșește sau trage prenadez pentru că sistemul e parcă anume construit să transforme puștii cu probleme – pe care le-au moștenit, nu le-au creat ei înșiși – în pușcăriași și dependenți de droguri. Despre producția de hîrtie și cuvinte goale și că nu mai avem nevoie de încă alte cîteva milioane aruncate în cercetări absurde care să justifice alte conferințe inutile și alte discursuri sforăitoare. Că nu sîntem oamenii buni care credem că sîntem, ci sîntem și noi o problemă a sistemului disfuncțional.
Am făcut-o în trecut. M-am revoltat, am plecat din conferințe, am spus lucruri dure și cîteodată nemeritat de afurisite. Poziția critică nu este deloc comodă. Te izolează profesional. Ușile se închid și sînt din ce în ce mai puține lucrurile pe care le poți face. Ești sfătuit să te adaptezi. Să înțelegi că schimbarile nu pot veni repede. Că pupincurismul este totuși calea cea mai sigură către succes. Că poți să spui lucrurile și într-un fel în care lumea să nu se simtă jignită.
Cum aș putea să spun ce am de spus?
– Doamnelor și domnilor, Giani este un puști de 14 ani. Din păcate, nu poate să fie aici cu noi și să asculte cît de minunate sînt fondurile europene. Cît de fantastic este progresul făcut. Cît de minunați sînt șefii, șefuții și politicienii din toate funcțiile, care ne asigură viața asta de conferințe și onoruri. Cît de minunate sînt procesul, proiectul sau inițiativele dumneavoastră.
Giani nu poate nici să acceseze programele de educație remedială sau să fie parte a vreunuia dintre miile de training-uri care sînt urmate de cifre stupefiant de proaste cînd e vorba de angajare. Training-uri la care cei mai mulți doar semnează și își iau indemnizația. Training-uri cu oameni care nu există decît pe liste.
Giani e mort. Din cauza drogurilor. Și nu e responsabilitatea noastră. Este întotdeauna responsabilitatea altora – oameni cruzi, cărora nu le pasă. Și sigur, Giani nu este singurul care moare. Alin, Manu, Ion și probabil Denisa or să moară și ei curînd. Părinții sînt de vină. Părinții care sînt în pușcărie. Și sistemul. Și ceilalți. Și fosta clasă politică.
Dar fondurile sînt bune. Conferințele sînt bune. Hîrtiile noastre sînt bune. Noi, cei care repetăm un jargon imposibil de înțeles de marea majoritate, un jargon care ne face să ne simțim mai speciali, care ne ajută să ne justificăm inutilitatea, noi ăștia de aici, din conferința asta minunată, noi sîntem buni. Noi vom salva lumea. Cu cuvinte. Cu hărți. Cu aruncarea vinei pe alții. Cu argumente înfiorătoare despre ce nu putem face, cu toate că știm că ar trebui făcut. Cu ipocrizia noastră.
Și, în definitiv, ce o să se schimbe, Valeriu, dacă tu zici toate astea? O să te simți erou pentru cîteva minute, marea majoritate o să creadă că ești dus cu pluta, cîțiva or să te admire că ai spus ce nu îndrăznesc ei să spună și apoi se vor face iar că nu te cunosc. Poate unul-doi or să schimbe ceva sau vor veni să te ajute în Ferentari. Nu merită.
Habar n-am dacă o să se schimbe ceva. Dar, pentru mine, merită să o fac. Altcumva. Am decis să părăsesc organizația pentru care lucram. Și, în ciuda tăierii majore de salariu, a contractului foarte scurt, a riscurilor de a mă umple sau de a fi umplut de rahat, o să încerc să schimb ceva din interiorul sistemului. Iar dacă nu reușesc, măcar o să eșuez încercînd să fac ceva în care cred. Începînd din ianuarie o să lucrez la cancelaria prim-ministrului și o să răspund de incluziunea socială.
Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului și fondator al Policy Center for Roma and Minorities.
