Imagine la pahar

Imaginea României“ e una din temele obsesive ale propagandei naționale. Nu se poate spune că nu ne-am străduit, dar am fost adeseori înfrînți de grandilocvență și poncif. „Eternă și fascinantă“, țărișoara pare să trăiască mai mult pe bază de trecut decît pe bază de prestație contemporană. Sîntem țara lui Brâncuși, a lui Ionesco, Eliade și Cioran (pe care, decenii întregi, i-am renegat), sîntem țara lui George Enescu, am fost „scutul creștinătății“ pe vremea lui Ștefan cel Mare, „grînarul Europei“, „Belgia Orientului“ (cu capitala în „Micul Paris“), iar, pentru „cunoscători“, țara-gazdă a Voronețului, a bisericilor de lemn din Maramureș, a cimitirului de la Săpînța. Oricum, „o insulă de latinitate într-o mare slavă“… Sublim, nimic de zis! Dar azi? Cu ce ne lăudăm? Cu ce rupem gura tîrgului? Cu cîțiva elevi cîștigători de olimpiade? Cu amintirea Nadiei Comăneci? Sau – cum zic unii patrioți melancolici – cu valori unice, dar sabotate, condamnate la anonimat, de un mapamond ostil (nu se știe de ce).

O româncă mutată de mai mulți ani în Italia, doamna Marinela Vasilica Ardelean, a știut să lase deoparte demagogia și nostalgiile autohtone și a ales să testeze o foarte atrăgătoare imagine a țării, imediat demonstrabilă, convingătoare, euforizantă. Și nu lipsită de solide tradiții locale. E vorba de vinuri. M-am întrebat adesea, ori de cîte ori s-a întîmplat să mă aflu în Occident, de ce pe rafturile marilor magazine puteam găsi vinuri roșii din Bulgaria, unele vinuri ungurești, dar foarte rar – și la prețuri foarte mici – vinuri de-acasă. Bănuiesc că și doamna Ardelean și-a pus aceeași întrebare, dar, spre deosebire de mine, a avut o idee. A publicat, la o editură din Italia (Terra Ferma), o frumoasă carte-album, destinată să prezinte publicului european 50 de vinuri „de top“ din România. Apărută sub patronajul Ambasadei noastre de la Roma, dar cu sprijin și comentarii din partea mai multor experți italieni și români, cartea e, între altele, o remarcabilă reușită grafică: fotografii superbe, paginație inteligentă, strategie vizuală eficientă. Textele oferă informații esențiale, descrieri inspirate, date utile și pentru degustătorul dezinteresat, dar și pentru eventualul comersant. Pe scurt, un produs care se adresează simultan voluptuoșilor și pieței. Doamna Ardelean a adăugat însă vinurilor românești și cincizeci de rețete potrivite, oferite de cincizeci de restaurante italienești (majoritatea „stelate“ Michelin). Cu ale cuvinte, fiecărei crame i se asociază o „ospătărie“, fiecărui vin românesc – o gustare italienească. O excelentă idee de „marketing“, de natură să stimuleze un apetisant dialog transnațional, european, în materie de oenogastronomie.

Am fost flatat să recunosc, în selecția vinurilor din carte, cîteva din propriile mele opțiuni (Recaș, Oprișor, Basilescu, Bauer, Avincis, Davino, Prince Știrbey, Vinarte), dar și multe „noutăți“, pe care voi fi bucuros să le „verific“. Lectura textelor mi-a consolidat, pe de altă parte, unele complexe, legate de incapacitatea mea de a atribui vinului, oricărui vin, o sumedenie de gusturi, parfumuri și analogii, pe care le caut, fără speranță, în cerul gurii mele: „trandafir sălbatic“, „cuișoare“, „nuanțe de fîn“, „mușcate“, „arome de prăjit“, „coacăze“, „ardei verde“, „note minerale“ etc. Recunosc că nici contemplarea unui pahar cu licoare galbenă înăuntru nu mă duce imediat cu gîndul la Van Gogh… Dar mai am timp să învăț.

Una peste alta, doamna Ardelean merită din plin simpatia și felicitările noastre. A făcut, pe cont propriu, ceea ce nu s-au priceput să facă instituții întregi. Nu doar despre potențialul comercial al unei „valori“ gustative ne vorbește dînsa, ci despre un prezent care se soarbe odată cu trecutul, despre o sursă posibilă de bucurie. Volumul ar fi putut avea drept motto un mai puțin cunoscut poem al lui Eminescu, „Umbra lui Istrate Dabija Voievod“. „Mi-e sete!“, geme, din cripta sa, Voievodul. Patriot și paseist, poetul întreabă: „Măria-voastră va să-ndemne / Pe neamul nostru în trecut? / Ci el cu mîna face semne / Că nu-nţeleg ce el a vrut. / Măria-voastră-nsetoşează / De sînge negru şi hain? / El capu-şi clatină, oftează: / De vin, copilul meu, de vin“. Finalul e apoteotic și atemporal: „Pîn la al zilei blînd luceafăr / Să bem ca buni şi vechi tovarăşi; / Şi toţi cu chef, nici unul teafăr, / Şi cum sfîrşim să-ncepem iarăşi. / Răpiţi paharele cu palma, / Iar pe pahar se strîngă pumn / Şi să cîntăm cu toţi de-a valma / Diac tomnatic şi alumn; / Cîntăm adînc un: De profundis. / Perrenis humus erit rex. / Frumoase vremi! Dar unde-s? unde-s? / S-au dus pe veci! Bibamus Ex.“