Pentru o politică mai feminină
Sînt o fire conservatoare. Nu-mi plac ideologiile de ultimă oră, activiştii modelor corecte politic, fundamentalismul ateu şi feminismul militant. Din cînd în cînd, mă văd constrîns totuşi la unele retractări. De pildă, în ultima vreme, sînt excedat de abuzul de testosteron de pe scena noastră politică. Guvernul, Preşedinţia şi partidele s-au convertit la musculatură. Se vorbeşte răstit, se fac ameninţări, se proferează insulte. Cînd priveşte în sus, spre putere, poporul vede o ploaie de înjurături şi de pumni. Cu alte cuvinte, conceptul „puterii“ a ajuns să nu mai aibă decît accepţiunea lui cea mai joasă: forţa brută. Actorii publici nu mai au decît un singur ţel, o singură preocupare, o unică specie de interogativitate: „Care pe care?“. Scuipatul a devenit o formă de dialog, datul la gioale – o metodă. În peisajul imperfect, dar decent al Uniunii Europene, facem figura unei rezervaţii de caftangii. Ştiu, şi „la centru“, în ţări cu democraţii stabile, există conflicte, replici dure, nervi. Dar la noi ele au devenit pîinea zilnică. „Bărbaţii de stat“ nu mai vor să fie decît bărbaţi. Bărbaţi vajnici, virili, păroşi, nespălaţi, crunţi, campioni ai dosului de palmă şi ai sudălmii groase. Problemele statului se amînă. Pînă şi cele cîteva femei care traversează, la răstimpuri, peisajul şi-au luat maniere de mascul. Sînt ofensive, contondente, necruţătoare. Evident, nimeni nu aşteaptă de la Traian Băsescu o gracilitate de menuet. Dar şi personaje resimţite pînă mai ieri ca băieţi fini s‑au apucat brusc de bodybuilding. Trăim un ev aprins. Oamenii bine crescuţi se grăbesc să înveţe cursul scurt de mitocănie, iar bădăranii pot, în sfîrşit, să-şi dea în petic. Becali a dat lovitura: s-a multiplicat în zeci şi sute de exemplare, a devenit muzica de fond a vieţii noastre publice. Am văzut parlamentari anonimi, absenţi pînă acum din spectacol, căpătînd glas, ieşind la rampă, pentru a exersa răgetul şi huiduiala. Ziariştii şi analiştii nu puteau nici ei rămîne imuni la această epidemie de trivialitate şi parapon. Se înfurie, trag din toate poziţiile, savurează participativ desfrîul. Nimeni nu e dispus să rateze prilejul de a se înnămoli. Faptul că, în asemenea condiţii, ţara îşi menţine totuşi linia de plutire e un miracol, un dar nemeritat şi, probabil, un accident trecător.
E drept, la originea acestui tămbălău e malversaţiunea unei doamne, care a lăsat să-i cadă din poşetă, la momentul inoportun, un bileţel otrăvit. Bărbaţii au întotdeauna nevoie de ocheada provocatoare, de gestul stimulator al unei femei, ca să-şi mobilizeze resursele războinice, strîngînd din fălci şi jucîndu-şi bicepşii. Femeile, dimpotrivă, au instinctul de a urmări efectele cruzimii cu un soi de îngerească „obiectivitate“. Au oricînd la îndemînă surîsul inocent şi stupoarea ipocrită. Dar nu ne‑ar prinde bine o mică injecţie de graţie feminină? Şi de vreme ce s-a găsit femeia care să ne coboare, nu vom găsi şi una care să ne ridice? De ce n-am încerca să cultivăm, măcar un sezon, virtuţile feminităţii? O voce mai scăzută, o umoare mai răbdătoare, o minimală preocupare pentru flirt şi seducţie. Am avea multe de învăţat de la partenerele noastre: cum se valorifică un compromis, cum se profită dulce de pe urma unui conflict consumat, cum se fentează galeş încăpăţînarea adversarului, cum se tace, cum se vorbeşte în dodii, cum se înjură cu zîmbetul pe buze, cum se ucide din priviri, cum se mimează umilitatea, cum se exercită puterea cu consimţămîntul tandru al victimei, cum se obţine compasiunea, cum se cere iertare, cum se smulge o promisiune, cum se calcă o promisiune, cum se salvează un mariaj surpat, cum se poate obţine orice pe bază de blîndeţe şi farmec. Misterul feminităţii – care include, între altele, misterul discreţiei, al slujirii, al sacrificiului – ar trebui să se reverse dincolo de sfera domestică, pentru a modela niţeluş moravurile comunitare. Aşadar, stimaţi compatrioţi con-sexuali, ţineţi în frîu, un timp, gorila din voi, amînaţi manifestările taurinei potenţe care vă agită. Daţi o şansă harismelor feminităţii. În definitiv, înţelepciunea – Sophia – e o doamnă.
articol apărut în Dilema veche, nr. 157, 9 februarie 2007
