Aşteptîndu-i pe refugiaţi…

– ce ascund cuvintele migrant, imigrant şi refugiat –

 Pînă vom trăi aceste momente înălţătoare, mulţi jurnalişti, comentatori politici sau simpli cetăţeni nu se pot împiedica să constate că situaţia în care s-a pus dintr-odată Uniunea Europeană, ca primitoare necondiţionată şi, mai ales, planificată a refugiaţilor, este cît se poate de bizară.

În mass-media actuală, românească şi străină, cei care vin zilele acestea în Europa, cu precădere din Siria, dar şi din alte ţări din zonă, Irak, Afganistan, Pakistan, sînt numiţi cînd

(engl.

, fr.

, germ.

), cînd

(engl.

, fr.

, germ.

), cînd

(engl.

, fr.

, germ.

). La prima vedere s-ar părea că este vorba de o simplă variaţie a exprimării, deoarece toate aceste cuvinte se referă la persoane care pleacă de unde au trăit pînă la un moment dat pentru a ajunge în alte ţări. În realitate, această aparentă variaţie stilistică nu poate masca inconsecvenţa decidenţilor politici ai marii familii unite europene aflaţi în faţa unei situaţii pe care au creat-o singuri, în urma unor politici nerealiste, şi pe care, după cît se poate prevedea, nu o vor putea soluţiona de o manieră satisfăcătoare şi nici prea curînd.

Termenul

este foarte general şi nu are implicaţii politice sau sociale. Oricine pleacă în concediu în fiecare an, în interes de serviciu sau pur şi simplu se deplasează zilnic de acasă acolo unde lucrează contribuie, din punct de vedere statistic, la aşa-numita migraţie temporară. Imigranţii sînt cei care decid să plece de bunăvoie, în mod legal şi pentru totdeauna, din ţara lor natală, pentru a se stabili în alte ţări care îi primesc, de asemenea legal, şi care le oferă condiţii mai bune de muncă şi de viaţă. Desigur, există şi imigranţi ilegali, care eludează legile şi faţă de care se iau măsuri de repatriere.

de război reprezintă populaţia civilă noncombatantă, femei, copii, bătrîni, bărbaţi incapabili de luptă, care, fără voia ei, este nevoită să se pună la adăpost în alte ţări sau teritorii pentru a scăpa cu viaţă din conflictele armate care au loc în ţara sau ţările de origine. Spre deosebire de imigranţi, care solicită doar un loc de muncă, refugiaţii solicită şi protecţie din partea statului care îi acceptă, adică nu pot fi repatriaţi cu forţa în ţările din care vin atîta timp cît persistă motivele care i-au făcut să plece de acolo pentru a-şi proteja viaţa. 

Cei care au intrat sau urmează să intre în Europa nu sînt nici

, deoarece nu vin în interes de serviciu sau să petreacă vacanţele în state europene, eventual la rude sau la prieteni, şi nici

nu sînt, deoarece nu se expatriază de bunăvoie – sau cel puţin aşa susţin – în căutarea unei vieţi mai bune. Rămîne deci că sînt

, termen folosit şi agreat din ce în ce mai mult în ultimele zile la nivelul discursului oficial european.

După ce statelor membre ale Uniunii Europene li s-a cerut austeritate, acum li se pretinde solidaritate şi compasiune faţă de refugiaţi, mai ales faţă de cei din Siria. Deşi reporterii diferitelor agenţii de ştiri se străduiesc să aducă în prim-plan imagini ale unor copii speriaţi şi obosiţi, ale unor femei care îşi strîng la sîn cu disperare pruncii sau chiar ale unor persoane infirme care se deplasează în cîrje, se poate sesiza cu uşurinţă că cei mai mulţi „refugiaţi“ sînt bărbaţi tineri sau maturi apţi pentru serviciul militar. E greu de crezut că aceştia nu au obligaţii militare în statele din care provin, avînd cel puţin gradul de soldat, cei cu studii superioare fiind mai mult ca sigur subofiţeri sau chiar ofiţeri, în armata sau armatele ţărilor de origine angajate de multă vreme în conflicte armate. Mulţi se întreabă, pe bună dreptate, de ce aceştia au ales să se refugieze şi să se pună sub protecţia unor state din Uniunea Europeană în loc să lupte împotriva inamicului care le cotropeşte şi le distruge ţara şi, mai ales, cine şi pentru ce luptă în locul lor în ţările de unde vin. La fel de legitimă este şi întrebarea de ce statele Uniunii Europene nu s-au mobilizat şi nu s-au organizat pentru a trimite ajutoare umanitare şi trupe de menţinere a păcii sub egida ONU, care să facă mai uşoară viaţa civililor din zonele de conflict, şi au încurajat, sub semnul solidarităţii umane, un asemenea exod. 

După toate aparenţele, Europa se confruntă azi cu un val masiv de transfugi – termen evitat cu grijă în discursurile oficiale –, persoane care se opun regimului sau regimurilor politice aflate la putere, pe care le consideră nedemocratice, chiar criminale, şi care dezertează din armata sau armatele guvernamentale pentru a lupta împotriva acestora ca insurgenţi sau doar pentru a se sustrage obligaţiilor militare. În condiţiile războiului foarte complicat din Orientul Apropiat şi Mijlociu, dar şi din nordul Africii, timp de mulţi ani unii i-au omorît pe alţii pentru că erau sau nu proguvernamentali, erau sau nu şiiţi sau sunniţi, erau sau nu

sau

, erau sau nu

sau

, erau sau nu

sau

, erau sau nu

, făceau sau nu parte din Peshmerga sau din Hamas etc. etc. etc. Fără îndoială că nu au lipsit vio¬lurile, crimele de război, atrocităţile comise cu sînge rece împotriva populaţiei civile, femei, copii, bătrîni, distrugerile premeditate de valori materiale şi culturale pentru a demoraliza partea adversă, oricare ar fi fost ea.

Odată cu declanşarea Primăverii arabe, şi regimul din Siria a fost declarat criminal, dictatorial şi odios, deoarece erau dovezi indubitabile că încălca drepturile şi libertăţile omului şi reprima brutal orice formă de opoziţie. În repetate rînduri, trupele guvernamentale au fost acuzate de crime împotriva populaţiei civile, agenţiile de ştiri difuzînd informaţii despre atrocităţile săvîrşite de acestea. Numai în 2012 un raport ONU estima 8000 de victime. Opozanţii regimului s-au înarmat – sau au fost înarmaţi – şi au început să ducă lupte grele cu armata guvernamentală, la un moment dat agenţiile de ştiri anunţînd că insurgenţii deţin controlul asupra unor teritorii şi oraşe importante, înlăturarea regimului fiind iminentă. Soţia preşedintelui sirian, născută şi educată în Marea Britanie, a primit chiar interdicţia de a mai călători pe teritoriul Uniunii Europene, ajungînd în situaţia deplorabilă de a nu-şi mai putea face cumpărăturile la Paris. 

Peste noapte, în urma unor negocieri foarte alerte la nivel mondial, actualul regim sirian a devenit simbolul luptei antiteroriste în zonă, cel care a ridicat stindardul rezistenţei armate în faţa unui fantomatic, dar redutabil Stat Islamic pe care nimeni şi nimic nu îl poate opri din expansiunea sa, nici chiar marea putere armată a lumii care este SUA. S-a născut şi o coaliţie internaţională menită să ajute Siria şi să înfrîngă, prin toate mijloacele armate, acest monstruos duşman care pune în pericol pacea lumii. Evident că, în aceste condiţii, insurgenţii, adică opozanţii oricărui regim din zonă, au devenit rebeli şi, după cît se pare, nu mai există preocuparea de a-i deosebi de adevăraţii terorişti şi luptători revendicaţi de Statul Islamic.

Invocarea unor sentimente şi atitudini umane precum solidaritatea, compasiunea, mila etc. doar pentru a justifica punerea sub protecţia juridică oferită de statutul de refugiat a unui număr atît de mare de persoane de sex masculin (după unele estimări, 70% din cei sosiţi, ceea ce reprezintă efectivul unei armate), despre care nu se ştie sau nu se spune aproape nimic, aşa cum pretind necondiţionat unii lideri europeni marcanţi, ridică mari semne de întrebare asupra demersului umanitar în sine. De regulă, în categoria refugiaţilor de război intră doar civilii, care pot cere protecţie din partea altor state, nu criminalii de război, infractorii, judecaţi şi condamnaţi, sau militarii. Armata nu se refugiază, ci se retrage, eventual depune armele sau capitulează, iar prizonierii de război au un statut bine precizat de convenţii internaţionale, în special de cele semnate la Geneva. 

Pe lîngă nuanţele semantice ale termenilor în discuţie, această schimbare bruscă de viziune lasă un gust amar celor care au mai trăit de-a lungul vieţii asemenea perioade cînd „eroii“ au devenit „călăi“ sau, în cel mai bun caz, au fost daţi uitării, iar „bandiţii şi tîlharii“ au devenit „adevăraţii eroi ai neamului“. În perioada comunistă erau elogiaţi aşa-numiţii „eroi ai trupelor de Securitate“, militari ucişi în confruntările cu „bandiţii şi tîlharii“ care se opuneau regimului democraţiei populare instaurat în România la 30 decembrie 1947. După ce comunismul a căzut şi a fost condamnat în Parlamentul României ca un regim ilegitim şi criminal, „bandiţii şi tîlharii“ care se opuneau regimului comunist şi care au ucis soldaţi ai trupelor de Securitate, cei mai mulţi tineri abia trecuţi de douăzeci de ani, care aveau şi ei mame, taţi, surori, fraţi, soţii, iubite, au devenit „eroii rezistenţei anticomuniste şi antisovietice“. Pe bună dreptate se întreabă astăzi un colonel (r) din Jandarmeria Română: „Cu ce este mai vinovat Vălimăreanu Mihai, fost soldat în batalionul 2 Securitate Botoşani, împuşcat în cursul acţiunilor de urmărire şi prindere a luptătorilor din rezistenţa din Munţii Rădăuţiului, în timp ce încerca să-şi salveze cîinele de urmărire – Afumatul –, ca să fie condamnat la uitare, decît cel care l-a ucis, Vatamaniuc Gavrilă, erou astăzi al rezistenţei anticomuniste şi antisovietice?“.

Oare, dacă se va dovedi că antrenorul de fotbal sirian, despre care s-a făcut atîta caz, a contribuit într-adevăr la reprimarea kurzilor sau că, în calitate de insurgent, a ucis alţi sirieni, soldaţi din trupele guvernamentale, apoi a fugit din ţară ca nu fie tras la răspundere, jurnalista maghiară care i-a pus piedică va deveni erou naţional pentru că s-a opus, fie şi cu un singur picior, unui transfug odios?

În Europa unită a secolului XXI, după ce s-a afirmat cu tărie necesitatea securizării graniţelor, cheltuindu-se sume imense, astfel încît imigraţia clandestină să fie stopată, deoarece era considerată un pericol pentru nivelul de viaţă şi pentru siguranţa cetăţenilor, se afirmă, cu aceeaşi nezdruncinată convingere, că imigraţia este o oportunitate aducătoare de bunăstare şi progres, pe care chiar Dumnezeu ne-a scos-o în cale şi de care trebuie să profite toate statele membre, evident ţinîndu-se seama de o planificare foarte riguroasă pe care doar o minte lucidă o poate face. Dacă pînă mai ieri deviza era „Nu-i putem primi pe toţi“, astăzi cuvîntul de ordine este „Herzlich wilkommen Flüchtlinge!“.

La urma urmei, nu este important cîţi vor veni în Europa sau chiar în România, ci ce vor fi aceştia, migranţi, imigranţi, refugiaţi sau transfugi, şi mai ales dacă îi vom considera de-a lungul timpului nişte victime ale războiului, pentru că aşa ni se cere astăzi, sau dacă nu cumva ne vom schimba părerea, descoperind o realitate odioasă, odată cu schimbarea oamenilor politici care decid, sau mai bine zis impun, la ora actuală, destinele Uniunii Europene. Pînă mai ieri am construit societatea multilateral dezvoltată, astăzi sîntem puşi să renovăm „casa comună a Europei“ într-un imens lagăr de azilanţi destinat să adăpostească toţi refugiaţii lumii, evident pentru bunăstarea şi propăşirea tuturor europenilor. Sper să nu ajungem să citim invers versurile cupletului scris cîndva de Constantin Tănase: „Rău era cu davai ceas / Dar mai rău cu

Nu de alta, dar ne-am cam săturat să ridicăm în slăvi „eroi şi martiri“ pe care apoi am fost nevoiţi să îi huiduim şi să le demolăm statuile.

Liviu Groza este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti, unde predă cursuri de lexicologie, de frazeologie şi de comunicare didactică.

Foto: wikimedia commons