Jurnalism de criză

În ultima perioadă au fost nişte zile de foc (chiar şi la propriu) pentru jurnalişti. Pe de-o parte, în asemenea momente e mai greu să-ţi faci meseria, pe de alta, e mai simplu. Greu, pentru că trebuie să fii mereu pe fază, evenimentele se succed cu rapiditate şi tot ce ai scris sau ai transmis poate fi i­me­diat depăşit. În fiecare minut trebuie să fii pregătit s-o iei de la capăt şi să nu-ţi pară rău de efortul de pînă în acel moment, pe care ai impresia că l-ai irosit în van (de fapt, jurnalismul e o muncă utilă pentru o zi sau chiar o oră şi, de obicei, supusă perimării, pe termen mai lung). Ce e mai simplu în perioadele cu asemenea evenimente e că subiectele îţi sînt servite pe tavă, nu trebuie să le cauţi prea mult, ai cu ce umple emisiunile postului sau paginile ziarului. Totuşi, chiar dacă lucrurile vin pe masa jurnalistului aproape de‑a gata, în asemenea împrejurări discernămîntul e esenţial, iar lipsa de pro­fe­sio­na­lism sau de măsură iese mai tare în evi­denţă decît în perioadele de „pace“, fără mari emoţii publice. În momentele de agitaţie se vede foarte bine cine îşi face meseria aşa cum trebuie, cine lucrează după ureche sau cine, pur şi simplu, ar fi bine să se ocupe de altceva.

Jurnalista Andreea Pietroşel de la RFI a consemnat pe blog-ul ei nişte comportamente ale unor ziarişti care pot face breasla de rîs (sau de plîns). Astfel, o reporteriţă de la o televiziune, după ce a umblat şi a relatat cot la cot cu colegii ei de pe la alte posturi tragicele întîmplări ale nopţii cu incendiul de la Colectiv, s‑a apucat ulterior să-şi posteze propriile sale „mîndre“ cugetări, cum că ar avea „cea mai mişto meserie din lume“. Postările au picat în tumultul mesajelor de disperare şi de solidaritate care umpleau atunci reţelele de socializare. Dincolo de inoportunitatea declaraţiei într-un astfel de moment, am recunoscut o mentalitate tot mai des întîlnită, un soi de deturnare a profesiei observabilă de ceva vreme la mai mulţi jurnalişti, în special, la cei tineri. Pentru un jurnalist, esenţa meseriei sale ar trebui să fie să-şi informeze publicul, să-i fie de folos spunîndu-i ce se în­tîm­plă şi redînd declaraţiile relevante ale oamenilor implicaţi în evenimente. Ei bine, cum se vede însă, pentru unii jurnalişti satisfacţiile meseriei sînt legate mai ales de faptul că ei înşişi ajung în centrul evenimentelor, că „apar pe sticlă“, că vorbesc cu oameni importanţi. Nu informarea celorlalţi, ci propriile experienţe sau punerea în fason a propriei persoane sînt mai importante pentru ei. Poate e firesc, la unii tineri, să vrea să arate cît de importanţi au ajuns peste noapte, dar aici e rolul şefilor să le impună nişte limite şi să le şi explice rostul lor. Trebuia, de exemplu, să i se explice respectivei jurnaliste încă de la început că, odată ce şi‑a ales meseria asta, nu poate să scrie pe Facebook orice-i trece prin cap, pentru că, vorba aceea: „tot ce spune poate fi folosit împotriva ei“. 

Tot în preajma tragediei de la Colectiv, o altă jurnalistă, cu nume şi experienţă, ar fi intrat, cică, în sala de aşteptare a unui spital, dîndu-se în mod fals, în faţa părinţilor unui tînăr rănit, drept mama unei fete aflate în aceeaşi situaţie. Asta numai pentru a cîştiga încrederea nefericiţilor părinţi şi a le „stoarce“ povestea, pe care cîteva minute mai tîrziu ea avea să o relateze în direct, în faţa camerei de filmat. Jurnaliştii pot fi cinici. Şi pot utiliza uneori astfel de proceduri. Dar nu în asemenea împrejurări. Acolo nu era vorba de obţinerea unei informaţii vitale, de interes public, ci de nenorocirea unei familii. Din nou ajung la ideea că poate ar fi trebuit ca, în timpul formării amintitei jurnaliste, să fi existat cineva care să‑i explice că, dincolo de bun-simţ sau de considerentele umanitare, aşa ceva nu se face, pentru a nu compromite în ochii oamenilor ideea de jurnalism, profesia în sine. Fiindcă pierderea încrederii în jurnalişti dăunează întregii bresle, mai direct şi mai repede decît s-ar putea crede. Pentru că lucrurile greşite se pot întoarce împotriva ei.

Mai departe, în nopţile cu manifestaţii, am auzit un jurnalist care relata din Piaţa Victoriei, pentru o televiziune cu standarde destul de ridicate, că el personal se bucură că oamenii demonstrează paşnic, că societatea reacţionează bine la ce s-a întîmplat şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, în loc să relateze la obiect ce se întîmpla în piaţă, îşi expunea propriile gînduri şi opinii. E cam acelaşi tip de vanitate ca al reporteriţei de la început, ba chiar un gen de sminteală asemănător aceleia care l-a făcut, probabil, pe Gabriel Oprea să se bucure de folosirea coloanei oficiale. Adică, în loc de gîndul normal „Sînt aici ca să fac o treabă concretă“, intervine un „Ia uite ce important sînt eu!“.

Ce le cerem politicienilor – să servească interesul public şi nu pe al lor personal – e valabil şi pentru jurnalişti. Nici lor nu le-ar strica ceva mai multă rigoare, dacă nu chiar smerenie.