Freud şi hîrtia igienică
– Eu nu pot să-i înţeleg pe oamenii ăştia care, cînd se spală pe dinţi, apasă tubul de pastă la mijloc, total aiurea! Cînd ai şi tu nevoie să te speli pe dinţi, trebuie să te chinuieşti cîteva minute să tot apeşi tubul de jos în sus ca să pui pasta la locul ei! Nu ştiu, ăştia cred că sînt anormali, le lipseşte ceva!…
R. era total revoltat. Culmea e că alţi doi au sărit imediat, supralicitînd „anomalia“, în timp ce vreo doi-trei au lăsat uşor ochii în pămînt şi s-au prefăcut că nu aud ce spun ceilalţi. De fapt, nu ştiu cum s-a ajuns la această discuţie. Cert este că a continuat preţ de vreo două ore, timp în care am rîs în hohote, descoperindu-ne tabuurile şi fetişurile, toată gama aceea de gesturi mici cu mize mari, care nu pot fi făcute, în mod „normal“, decît într-un fel anume şi care ne definesc intimitatea mai mult decît orice. Nu mai ţin minte cîte astfel de obsesii identitare au fost trecute în revistă, împărţind de fiecare dată micul nostru grup în două tabere opuse: fidelii şi profanatorii gestului bine făcut. La un moment dat, s-a ajuns însă la… hîrtia igienică.
– Mai sînt unii care pun sulul de hîrtie igienică spre interior!
– Cum adică? – întreb eu, brusc mai atent.
– Păi, cu hîrtia să se desfăşoare pe interior, lipită de perete.
– Normal! – m-am uitat eu nedumerit la interlocutorul meu.
– Nu se poate! – au sărit cinci guri pe mine.
– Chiar sînteţi dintre aceia? – a vrut să se mai asigure cineva.
– Dintre aceia?… Ce vrei să spui?
– Păi, nu se poate, cum o să pui hîrtia pe lîngă perete, se tot lipeşte, n-ai cum să o apuci… E ca şi cum ai vrea să foloseşti un pahar ţinîndu-l cu gura în jos!
– Dar aşa se pune, ce v-a apucat? – mi-am ieşit eu din sărite.
– Ei, nu se pune aşa, Vintilă – a intervenit, blînd zîmbitoare, soţia mea. Eu trebuie să schimb de fiecare dată după tine sulul de hîrtie igienică şi să-l pun cu hîrtia spre exterior…
– Şi eu care credeam că eu trebuie să repar lucrurile după tine! Îmi tot spuneam că iar n-ai fost atentă, dar, mă rog, nu e cazul să-ţi spun ca să nu te superi…
– Asta îmi spun şi eu mereu…
– Adică vrei să spui că de patruzeci de ani ne tolerăm şi ne protejăm reciproc doar aşa, din „dragoste“?!…
– Cam aşa… – m-a privit ea cu drag. Fleacuri? Evident, dar cu mai puţină iubire, povestea cu hîrtia igienică ar fi fost un motiv de divorţ. Toate aceste fleacuri compulsive ţin, nici mai mult, nici mai puţin, de ordinea cosmică a fiecăruia dintre noi. De ce faceţi, maică, nunta aşa sau pe dincolo? – o întreabă etnologul sau vreun turist curios pe vreo bătrînică de la ţară. Că aşa se face / aşa am apucat / aşa e rînduit – va răspunde, în cele din urmă, aceasta. Ei bine, aşa şi cu pasta de dinţi, hîrtia igienică, vaza de pe şifonier sau cartea de pe noptieră: pentru fiecare dintre noi, aşa e „rînduit“, deci nu se discută. Iar cînd şi dacă se discută, e sămînţă de ceartă…
Peste cîteva zile ne-am întîmplat la masă cu doi prieteni şi ne-am apucat să le povestim cosmogonia hîrtiei igienice. N-a rîs nici unul dintre ei. Amîndoi sunt psihanalişti…
Din vorbă în vorbă, am ajuns la tabieturile compulsive legate de mîncare:
– Trebuie să recunosc că la capitolul ăsta nu ne înţelegem – mărturiseşte amicul nostru, privind lung la soţia sa. Efectiv mi se face rău dacă se aruncă mîncarea. Sau dacă laşi în farfurie…
– Şi ţie? – am sărit eu, fericit că am cu cine să-mi împărtăşesc suferinţa. Pe tema asta ne-am certat zi de zi, în primii treizeci de ani. Pe urmă am renunţat. Orice ar fi de mîncare, Ana lasă ultima linguriţă în farfurie. Şi mai e ceva: aruncă tot ce rămîne, că „s-a alterat“.
– Păi, tu ai păstra şi dacă ar face viermi! – se revoltă soţia mea. Şi trece la contraatac. Dar tu de ce mănînci pateuri tot timpul, deşi nu ai voie?
– Asta e altceva – mă apăr eu. Ţi-am explicat de o mie de ori că pentru mine e un soi de act de libertate, de cînd eram mic şi nu aveam voie să mănînc pateuri pe stradă. Primul pateu a fost mai mult decît prima ţigară sau prima femeie!…
– Şi eu ţi-am explicat tot de o mie de ori că toată copilăria am fost obligată să ling tot din farfurie. Vrei să-ţi mai explic o dată?
– La mine a fost invers – intervine prietena noastră. Nu se supăra nimeni dacă lăsam în farfurie. Dar îmi arătau zilnic ce e bine să fac. Aşa că am început să mănînc dulciuri înainte de masă. Asta nu era bine, dar era libertatea mea…
Ştiam asta de mult timp, dar cu psihanalişti la masă am ajuns mai rapid la copilărie. De fapt, ştiam cu toţii că de acolo ni se trag toate aceste apucături şi că ele sînt modul elementar de a ne construi propria noastră ordine, acea certitudine despre care Mary Douglas spunea că este o instituţie şi care, în plan psihologic, este osatura propriei identităţi. Cosmogeneză în cazul societăţilor, aceste obiceiuri sînt ontogeneză în cazul indivizilor. Identificare sau contra-identificare, ordine sau contra-ordine, ele constituie certitudinea de care avem nevoie pentru a ne proteja de angoasa existenţială. Fleacurile acestea ritualice sînt însuşi datul primordial, care refuză conştientizarea, căci nu are nevoie de legitimizare: ele pur şi simplu sînt căci aşa sînt! Rînduite inconştient de noi prin raportare la autoritatea parentală, ele devin propria noastră rînduială, mimetică sau reactivă, pe care se întemeiază propria autoritate. De fapt, maturitatea nu este decît o prelucrare ratată sau reuşită a copilăriei…
La sfîrşitul mesei, am realizat că o interpretare a acestor ritualuri individuale ar fi mai directă şi mai utilă decît
şi ne-am întrebat: deci ce ar fi spus Freud despre hîrtia igienică?…
Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog
