Independenţa energetică şi reindustrializarea
– sau despre marotele cu energia la români –
România este o ţară atipică din punct de vedere energetic pentru regiunea noastră: rata de dependenţă faţă de furnizorii externi de energie este minimală (a treia cea mai puţin dependentă ţară din UE). Producem mai multă energie electrică decît consumăm, de fapt problema pe partea de energie electrică nu este lipsa de capacităţi, ci o politică incoerentă de folosire a celor existente şi una la fel de incoerentă de a încuraja construirea altora noi (a se vedea oscilaţiile extreme în ce priveşte energia verde). La gazele naturale sîntem foarte aproape de asigurarea consumului intern, cu o scădere a importurilor de la 25% în 2010 la 5% în 2014 (mai ales datorită închiderii combinatelor energofage ale magnatului Ioan Niculae), iar oficialii români tocmai au anunţat că nu va fi nevoie de importuri în 2016. E drept că aceste cifre liniştitoare ascund o problemă de fond: în lipsă de investiţii masive, nu vom putea menţine aceste rate de producţie şi acoperi consumul intern.
Situaţia României a creat însă şi o cultură a autarhiei la nivelul celor care gîndesc şi execută politicile în domeniul energetic. Această cultură a autarhiei are rădăcini adînci în ceauşismul incipient: scopul politicilor energetice era acela ca România să nu depindă de nimeni. Asta a dus la prezumţia că resursele energetice nu sînt un produs ca oricare altul, ci au un rol în primul rînd strategic. De aici, principalul scop al politicilor energetice este, în mod tradiţional, ca România să fie o autarhie sustenabilă.
Ceea ce a şi fost într-un fel, însă cu costuri ascunse uriaşe (populaţia şi ramurile economice marginalizate politic au trebuit să suporte mereu costurile ineficienţei unui sector energetic construit pentru nevoile industriei grele). Problema e că România e un producător energetic îmbătrînit – două treimi din petrolul extras intern provin din zăcăminte exploatate de mai mult de 50 de ani. România produce în prezent o treime din ţiţeiul extras în 1976. Petrom şi Romgaz trebuie să investească masiv doar pentru a menţine actualul nivel de extracţie, în sonde multe şi cu randament mic (avem de cinci-şase ori mai multe sonde decît Arabia Saudită, care produce de o sută de ori mai mult petrol). De fapt, România se poate declara independentă energetic doar pentru că consumul de energie a scăzut masiv după 1990, ceea ce a fost o revenire la bun-simţ economic după ce epoca Ceauşescu forţase creşteri nesustenabile în industrii energofage (şi supradependente de preţul mondial al petrolului – regimul Ceauşescu şi-a început declinul cînd industria construită pentru un preţ mic al petrolului de import a intrat în pierderi odată cu creşterea preţului mondial după 1973, iar regimul a trebuit să se împrumute extern, apoi a decis să returneze anticipat împrumuturile, de unde criza alimentară şi de consum din anii 1980).
Totuşi,
-ul din industria energetică a rămas cumva captiv în paradigma autarhiei energetice. Cea mai bună dovadă este modul în care a fost întîrziată (ba chiar sabotată) interconectarea sistemului naţional de transport al gazelor la vecinii noştri membri UE: Bulgaria şi Ungaria. Gazoductul Giurgiu-Ruse trebuia să fie gata din 2013, dar mereu s-au găsit pretexte să nu se înceapă lucrările. Există un gazoduct cu Ungaria, dar are numai un sens, dinspre Ungaria încoace, upgradarea sa pentru ca gazul să poată circula şi invers e mereu întîrziată. Am crezut, în primii ani cînd urmăream la CRPE subiectul energiei în context european, că explicaţiile oficialilor români sînt serioase – ba o dificultate geologică la subtraversarea Dunării, ba neînţelegeri tehnice cu partea maghiară etc. –, însă discuţii informale cu oameni din sistem ne-au convins că e vorba de o întîrziere intenţionată. Problema de fond este că legarea la Ungaria şi Bulgaria e văzută ca o măsură impusă de UE şi care contravine interesului naţional de a rămîne o autarhie energetică. Dacă ar fi tehnic posibil exportul de gaze spre cele două ţări – spune această logică –, atunci gazul nostru intern, care e mai ieftin decît cel rusesc consumat de bulgari şi maghiari, ar pleca şi spre ei şi deci s-ar scumpi pentru consumatorul intern. Cum nu putem să admitem deschis că avem o politică de non-conectare, am ales varianta
în care teoretic putem exporta gaze, dar practic nu se poate pentru că statul român tot întîrzie construcţia gazoductelor.
Desigur, în aceste condiţii în care noi ne facem că vrem să construim conducte ca să permitem exportul, iar Sofia şi Budapesta se fac că ne cred, nu putem să pretindem de la ei solidaritate energetică în faţa Rusiei. Aşa cum România îşi foloseşte doar pentru ea cărţile primite în joc – resursa internă –, aşa şi bulgarii îşi folosesc egoist resursa lor: buna relaţie istorică cu Rusia. Pe termen lung pierdem şi noi, şi ei, doar Moscova cîştigă.
Problema de fond este modul în care e prezumat interesul naţional: autarhia energetică. O Românie europeană ar trebui să îşi propună ca energia să fie o marfă ca oricare alta, din care statul şi cetăţenii români să facă bani, prin colectarea transparentă şi deschisă de impozite şi redevenţe (care sînt peste media europeană, contrar a ceea ce se vorbeşte în spaţiul public). Trebuie să trecem de la interesul naţional energetic definit la modul autarhic la politici care să vizeze interdependenţa energetică inteligentă.
Chiar dacă ar fi dezirabilă în sine (şi nu este), autarhia energetică nu ar mai fi posibilă în lumea actuală interdependentă. România are nevoie de investiţii şi de integrarea în pieţe regionale ale energiei şi pentru a acoperi consumul propriu, darmite pentru a face bani din vînzarea de energie către alţii. Autarhia nu mai e posibilă.
Ne aflăm de mai mulţi ani în situaţia absurdă în care oficiali români vorbesc frecvent despre dorinţa de a deveni un
energetic şi în acelaşi timp sabotează posibilităţile tehnice de export al energiei, atît la gaze, cît şi la electricitate. Părem că avem ambiţia unică de face bani din exportul unui produs în timp ce ne asigurăm că acel produs nu poate fi exportat – la asemenea situaţii ciudate se ajunge cînd definim interesul naţional în mod contradictoriu, în funcţie de moment şi de interlocutor. Ca să fim corecţi cu oficialii români, trebuie să admitem că genul acesta de incoerenţă apare în multe alte state ale UE, iar numărul mare de procese deschise de Comisie pentru încălcarea legislaţiei europene de toate guvernele UE e o dovadă de cît de dificil e să se împingă crearea pieţei unice, pe care guvernele naţionale o vor în principiu, dar apoi fiecare găseşte la el acasă motivaţii şi modalităţi de a sabota sau amîna.
În mod evident, proiectul Uniunii Energetice va da un impuls pieţei unice, acesta e şi motivul pentru care are dedicat un pilon din cei cinci. Ar fi un bun motiv să ne decidem: rămîne România o insulă energetică
sau devenim parte din ceva mai mare? De fapt, alegerea reală e între a o face de bunăvoie şi cu costuri reduse (pe banii UE) sau să mergem înainte cu
-ul în care semnalăm că vrem integrare; în practică, ne comportăm autarhic şi va fi nevoie ca sistemul energetic să colapseze în lipsă de investiţii, deci o vom face mai tîrziu, mai scump şi pe banii noştri.
O formă mai sofisticată de menţinere în viaţă a fantomei autarhiei este reindustrializarea. Nici nu a apucat România să fie sigură de resursele din Marea Neagră că sînt voci indignate (şi de înalt nivel politic) care spun că ar trebui, de fapt, să interzicem exportul şi să folosim energia pentru reindustrializare. Sînt două prezumţii false în această poziţie: a)
Nu e clar cum anume stă energia în ţară – depozite pentru gaz avem sub necesarul de consum actual, iar electricitatea nu poate fi înmagazinată, deci, de fapt, ţinem capacităţi de producţie nefolosite. Dar să zicem că trecem peste acest inconvenient tehnic – ideea că te poţi industrializa în 2015 prin industrii energofage (numai aşa ar avea sens avantajul energiei ieftine), cînd toată lumea dezvoltată renunţă la ele, cînd avem ţinte de mediu adoptate oficial şi cînd preţul la petrol coboară vertiginos (deci şi preţul produselor în care energia are pondere mare), e o iluzie.
A doua prezumţie falsă: b)
Dacă întrebi cei mai mulţi români, chiar dintre liderii de opinie, cît de industrializată li se pare România, aproape invariabil îţi vor spune că nu avem industrie. Atît de mult s-a prins de noi ideea că în 1989 aveam industrie, dar că am distrus-o apoi. De fapt, România este acum, în 2015, o ţară industrializată peste media europeană. Am suferit într-adevăr un proces de reducere a ponderii industriei după 1990, dar asta pentru că regimul comunist dezvoltase la niveluri nerezonabile şi nesustenabile ramurile industriale grele. Industria comunistă era foarte vizibilă (mari combinate dominînd oraşele) – de asta a rămas în mintea oamenilor în primul rînd: pentru că era mare, se vedea. Dar a fi mare nu înseamnă a fi musai eficient sau util. Baza industrială a României a migrat dinspre mamuţi spre unităţi mici, integrate în lanţuri de producţie ale investitorilor străini.
Ca pondere a sectorului industrial pe metodologia Eurostat, în 2013 România se afla pe primul loc în UE-28, fiind urmată de Cehia (31,8%), Slovacia (26,7%) şi Irlanda (26,3%). Poate e şocant pentru români să afle asta, dar România are o pondere a sectorului industrial mai mare decît Germania (25,5%). Conform metodologiei Băncii Mondiale, cota sectorului industrial ca valoare adăugată (% Produs Intern Brut) în România a fost de 43,2% în anul 2013 (o creştere de la 34,6% în anul 2003). Comparativ, la nivelul Uniunii Europene, Germania a înregistrat o pondere de 30,7% în 2013, Franţa de 19,7% (de la 22,1% în 2003), iar Marea Britanie de 20,1%. La nivel mondial, Statele Unite au înregistrat în 2013 o valoare adăugată a sectorului industrial (% PIB) de 20,5%, China de 43,7%, iar Rusia de 36,3%.
Problema majoră a României nu e că ne lipseşte industria, ci că avem o economie încă subdezvoltată, mai asemănătoare cu cea a Rusiei şi a Chinei decît cu cele ale ţărilor dezvoltate. Adică industria reprezintă o bucată prea mare din PIB pentru că PIB-ul în sine este anemic. Serviciile, care sînt baza economiilor dezvoltate, sînt încă subdezvoltate în România. Salariile sînt mici şi consumul intern redus, deci industria este încă o bucată mare din plăcinta care este economia României. Dacă am avea nevoie de „industrializare“, ar fi în zona care deserveşte imediat serviciile, în nici un caz marea industrie consumatoare de energie.
S-ar putea să avem noroc şi ieşirea din mentalitatea de insulă autarhică să fie favorizată de faptul că România ar putea avea curînd mai multă energie decît consumă. Cum reindustrializarea e, de fapt, o vorbă goală bună de folosit de politicieni la conferinţe, ceva tot va trebui să facem cu această energie, deci vom da drumul la export.
Dar despre cum ar putea România să aibă mai mult gaz decît consumă în următorii trei ani, data viitoare. Acest articol e un fragment din raportul „România şi Uniunea Energetică“, scris împreună cu Ludmila Gamurari şi publicat la Centrul Român de Politici Europene. A fost elaborat în cadrul proiectului „Influenţi, alerţi şi informaţi în negocierile din UE – Expertiză şi consultare în politici europene“, finanţat prin granturile SEE 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România. Săptămîna viitoare continuăm să prezentăm povestea energiei româneşti, care evadează din insula autarhică.
