Apucături de contribuabil
Grea țară, România! Cum o dai, nu-i bine. Cazi din lac în puț. Sări dintr-una-ntr-alta. Săptămîna trecută, îi apăram pe contribuabilii mediocri, care se uită la PRO TV, ies la cîte-o bere seara, merg la grătar în week-end și cheamă ambulanța cînd îi ia leșinul după al 25-lea mititel. Cel mai probabil, ei nu citesc Dilema veche, nu pentru că am fi noi o revistă elitistă, ci pentru că ei nu citesc nimic, în general. Și totuși, în Dilema veche îi apăram de furiile unui doctor prea impresionat de victimele de la Colectiv, care le adresa cuvinte grele. Luam, așadar, partea micilor, dar onestelor lor drepturi de contribuabili. Atîta timp cît plătesc taxe și nici nu i-a împins neșansa să devină eroi căzînd victimele unei tragedii zguduitoare, acești oarecare au dreptul la asistență medicală fără șpagă! Că unii sînt ipohondri, că alții n-au grijă de mamele lor, că ceilalți și-o fac cu mîna lor, că sînt cam îngrămădiți și se dau în vînt după Las Fierbinți, puțin contează – contribuabilul are dreptul la serviciul public (de sănătate, în acest caz) pentru care cotizează, indiferent de cîtă minte are‑n cap, cît gust estetic poate avea sau în ce fel de preocupări se exersează. Și fără șpagă! Dar nu au trecut mai mult de două zile, că fabuloasa realitate românească m-a obligat, iată, să revin și să adaug cîteva nuanțe elogiului indirect pe care l‑am făcut, necondiționat, calității de contribuabil. A fi contribuabil nu este un titlu de glorie și nici unul de noblețe, nu presupune că statul e la dispoziția puseelor tale de mic vechil și nici că ai dreptul să ștergi pe jos cu politicienii (pe care tu, cu mîna ta, îi votezi de fiecare dată) sau cu bugetarii, în general.
Într-o zi, o vedetuță de televiziune, dintre acelea aflate mereu în căutarea atenției, gata să spargă cîteva pahare la o masă și să ridice vocea în numele sfintei libertăți numai ca să nu fie uitat, comite o enormitate. Se adresează cuiva, n-are importanță cui în acest moment, unei autorități instituționale, să zicem, cam așa: „…am auzit că te-ai enervat. Da, iartă-mă că mă adresez la persoana a II-a, nu pot să vorbesc respectuos cu toți angajații. Da, cu angajații. Că și dacă iei un leu din taxele mele, ești la mine pe moșie. Și ești un angajat obraznic, care te oțărăști la mine cînd îți zic să-ți faci treaba. Care e treaba ta și ce drept am să te învăț, deși n-am pus mîna pe terfeloage să știu de ce cînți pe nas trei strofe în loc de două, pe care oricum nu le înțeleg…“ Desprindem de aici cel puțin două concluzii. Prima, că dacă ești contribuabil, cei care „iau un leu“ din taxe sînt „pe moșia“ ta. A doua concluzie, că dacă ești contribuabil poți să spui cuiva ce are de făcut chiar dacă singur admiți că nu înțelegi ce are de făcut acel om. La o distanță de două zile, o altă vedetuță de televiziune își împărtășește gîndurile: „Poate ar trebui să-i aducem cumva aminte (clasei politice – n.m.) că, în această poveste, strada e angajatorul, iar ea, clasa politică, angajata. Ea trebuie să propună soluții. Iar strada are tot dreptul să le respingă pe bandă rulantă, dacă nu le consideră potrivite, continuînd protestul“. Întîmplarea face că sînt de acord și cu ideea sugerată, și cu strategia expres propusă aici, dar atitudinea de contribuabil bățos, arogant și nepoliticos se vede iarăși, pregnant. În plus, simt că aceste manifeste subîntind și o înțelegere cam abuzivă a raportului angajator-angajat. Dar, în fine, nu la nuanțe vreau să mă refer acum, ci la ceea ce aceste două lansaje civice scot în relief: ești contribuabil, ești jupîn! Nu contează ce știi și ce nu știi să faci, ești tare! Trebuie să fie cum zici tu! Și cine are a ți se supune? Funcționărimea toată, politicienii, dăscălimea și doctorimea, popimea și pompierimea, polițiștii și militarii – în fine, întreaga suflare care lucrează „la stat“, care „ia un singur leu“ din taxele tale.
Mă desprind acum de cele două exemple și vreau să mă refer la atitudinea zisă „progresistă“ și „liberală“ pe care ele o exprimă, forjată în stil românesc și foarte răspîndită la noi. Ca în multe alte episoade ale modernizării noastre, și acesta este un caz în care o idee occidentală, clasică pentru gîndirea liberală, ajunsă pe mîna alor noștri, devine un fel de ghioagă oarbă cu care îi arzi pe alții în moalele capului. Teoria spune că figura plătitorului de taxe se cere a fi respectată și vocea sa ascultată într-o democrație, pentru că el cedează o parte din veniturile sale contra unei prestații a statului. Dacă el își achită partea de „contract“, și statul trebuie să și-o achite pe a sa. La București, unde disprețul statului față de cetățean are rădăcini seculare și spiritul cetățenesc e tînăr și aprig, această teorie, în general corectă, a produs un gen de exagerațiune, de aberație: bățoșenia contribuabilului de la „privat“. În fond, o obrăznicie. Îți dau bani, faci ce zic eu – iată o mentalitate știută din spațiul brutalităților românești care, asociată cu suava teorie a contractului social, a născut acest fel de civism năucitor. Știu, dată fiind istoria relațiilor dintre stat și cetățean pe meleagurile valahe, n-ar trebui să ne mire că pînă și ideea nobilă și fină a „contractului“ între contribuabil și stat a deviat în tupeu și mitocănie – e ca și cum cetățeanul își ia revanșa după cîteva secole. Dar chiar și așa, tot nu e bine. Mai vorbim despre asta și săptămîna viitoare.
Sever Voinescu este avocat și publicist.
