Reacţii omeneşti
Tragedia de săptămîna trecută a scos la suprafaţă multe părţi bune ale compatrioţilor noştri: compasiunea, generozitatea, solidaritatea. Sigur, însă, cauzele a ceea ce s-a întîmplat sînt legate în mare măsură de părţile rele ale unora: iresponsabilitate, corupţie, egoism. Scriam în numărul precedent despre cum binele vine aproape întotdeauna în urma răului, pentru repararea sau combaterea lui. Despre reacţiile oamenilor, mai bune sau mai rele, am în minte nişte scene petrecute cîndva.
Una a fost la Brad, în Munţii Apuseni, cînd nişte colegi de-ai mei de facultate, aflaţi în practică, au rupt nişte mere care atîrnau dintr-un pom deasupra trotuarului. Aprigul proprietar al acelei curţi i-a văzut şi i-a reclamat. A ameninţat cu darea în judecată şi alte grozăvii. În tam-tam-ul iscat, colegii mei erau gata să fie daţi afară din practică şi trimişi la Bucureşti. Numai pentru că întinseseră mîna după nişte mere care aproape că le apăruseră în faţă. Într-o altă practică, la Băneşti, în Prahova, tot aşa, ne-am repezit mai mulţi colegi să culegem cireşe dintr-un pom încărcat, care se răsfrîngea bogat peste gardul unei curţi. Din casă a ieşit o femeie şi ne-am speriat. Ne-am gîndit imediat că s-ar putea repeta povestea de la Brad. Femeia însă nu era supărată, ci dimpotrivă, în mod surprinzător pentru noi, s‑a arătat cît se poate de încîntată că nişte tineri mănîncă cireşe din pomul ei. Ne‑a îmboldit chiar să culegem cît mai multe, fiindcă altfel, spunea ea, ar fi căzut pe jos pentru că ea era prea în vîrstă ca să le mai poată culege.
Ai zice că situaţiile diferite se întîmplau în zone diferite, cu mentalităţi ale oamenilor (culturi, cum s-ar spune azi) diferite şi că poate de aceea reacţiile au fost opuse. Altădată eram pe o vale din Maramureş, tot în practică, vreo cinci studenţi care făceau cartare geologică. La ora prînzului, ne-am aşezat pe pajiştea din spatele unei biserici să ne mîncăm sandvișurile. Ca din pămînt a apărut un preot, care s-a mirat că stăm acolo să mîncăm şi ne-a invitat la el acasă, la masă, într-un fel pe care nu l-am putut refuza. După ce ne-a ospătat inimaginabil, cu toate bunătăţile pe care le avea prin bucătărie şi prin cămară, soţia lui ne-a făcut şi nişte pachete la fiecare, ca să avem pentru drum, mai departe. Ne‑am zis atunci că oameni şi ospitalitate ca-n Maramureş nu mai găseşti nicăieri. Vreo doi ani mai tîrziu însă, tot în Maramureş, cînd făceam în echipă o cartare topografică la marginea unui sat, ne-am trezit cu un ţăran care a ieşit dintr-o casă înjurîndu-ne şi care, nici una, nici două, şi-a asmuţit cîinii asupra noastră. Ne-a strigat ceva cum că am fi comunişti. Un coleg mai cu experienţă, din echipă, ne-a explicat atunci că probabil omul ne-a confundat cu cei care, pe vremuri, făceau măsurători pentru colectivizarea terenurilor.
Pe scurt, experienţe diferite, firi şi reacţii complet diferite, în aceeaşi zonă. Am conchis atunci că niciodată nu ştii cum sînt oamenii. Unii observă însă că experienţa comunistă i-a înrăit, că, în general vorbind, cei aflaţi în zonele afectate de această urgie istorică şi care timp de decenii au fost nevoiţi să caute soluţii de supravieţuire au devenit mai egoişti, şi-au pierdut seninătatea, generozitatea, ospitalitatea.
Lucrurile astea se vedeau foarte clar în anii ’90. Un jurnalist american observa atunci că în România oamenii erau foarte drăguţi în particular şi foarte refractari sau de-a dreptul scîrboşi în relaţiile publice. Era adevărat. Astăzi se observă, încă, reacţiile destul de diferite ale ţărilor din Est faţă de ale celor din Vest în privinţa refugiaţilor. Esticii, care au trăit sub comunism, se dovedesc mai puţin disponibili pentru a-i primi. În chestiunea asta însă, trecînd peste micile nuanţe Est-Vest, se pare că întreaga Europă se împarte în oameni binevoitori faţă de refugiaţi şi oameni mai prudenţi, care se tem de venirea lor. Pare că pericolul cel mare nu este atît valul de imigranţi, cît tocmai această divizare emoţională din Europa (iar aici, presa şi politicienii au un rol foarte mare, în condiţiile în care majoritatea europenilor n‑au auzit de refugiaţi decît din mass-media şi din discursurile politicienilor). În orice caz, reacţiile oamenilor sînt de multe ori cît se poate de neaşteptate. Dacă n‑ar fi aşa, probabil că ne-am plictisi.
