Alte confuzii
Decanul Facultăţii de Filozofie m‑a oprit intempestiv deunăzi, mărturisindu-mi că lecturase atent articolul meu din
dedicat confuziilor şi că nu fusese deloc impresionat de exemplele oferite acolo. „Dragul meu“, a spus, „erorile respective sînt o joacă de copii faţă de ce mi s-a întîmplat mie, la un moment dat, la începutul primului mandat decanal. În secretariatul nostru venea zilnic un tînăr asistent pe care îl apreciam fără rezerve. Auzisem lucruri remarcabile despre seminariile ţinute de el. În plus, se afirmase şi în presa culturală cu eseuri filozofice de înaltă ţinută intelectuală. Numele său îmi atrăsese de mult atenţia, este drept, şi prin sonoritatea istorică uşor malefică, însă, te asigur, invers proporţională cu firea blîndă şi generoasă a băiatului. Menghele. Mădălin Menghele, aşa îl chema… Eram absolut impresionat de dragostea sa pentru Facultate, de spiritul lui de sacrificiu. Nu e la îndemîna oricui, bătrîne, trebuie să recunoşti (doar eşti decan tu însuţi!) să ajute, voluntar, în fiecare zi, cu rîvnă debordantă, la efortul administrativ, iar ulterior să predea, să scrie, să facă cercetare… Funcţionam ca decan de două săptămîni şi, crede-mă, depăşisem deja toate temerile iniţiale. Că n-o să înţeleg nu ştiu ce chestiuni financiare, că n-o să fac faţă valului de studenţi cu diverse cereri şi probleme, că n-o să înţeleg schemele contabile şi artificiile funcţionăreşti venite de la Personal etc., etc. Aprehensiuni nefondate! Băiatul ăsta rezolva tot, mergea ca o locomotivă, pînă şi secretarele noastre – încruntate, altfel, mai tot timpul – zîmbeau în sfîrşit şi păreau topite după el. Omul întocmea statistici şi situaţii, desena tabele imposibile pe computer, aducea cu promptitudine actele la semnat, discuta elegant cu lumea, apărea din proprie iniţiativă unde se iveau probleme administrative, ce mai, era un înger căzut din cer. Nu se supăra pe nimeni şi nimeni nu se putea supăra pe el. Decanatul meu urma să strălucească, indubitabil, în acel mandat, şi totul datorită străduinţelor benevole ale minunatului Menghele! În paralel, îi citeam, fascinat, articolele din presă. Auzeam, totodată, vorbe extraordinare despre realizările sale didactice. Colegii îl ridicau în slăvi. Îţi spun sincer că ajunsesem, pe măsură ce zilele treceau glorios, să mă simt puţin vinovat. Deşi încîntat de ajutorul nesperat al tînărului capabil, mă gîndeam, în intimitate, că era cumva necinstit ca el să piardă atîtea ore în secretariat. Se epuiza, nervos şi intelectual, o mare valoare.“ Decanul stopă, meditativ, naraţiunea.
După un respiro contemplativ, o reluă cu aplomb împrospătat: „Am lăsat, ca atare, la o parte laudele şi, implicit, beneficiile venite de pe urma lor (îi ziceam uneori: «Sînteţi un fenomen! V-am citit eseul de săptămîna asta, domnu‘ Menghele, scrieţi minunat! În acelaşi timp, munciţi şi aici ca un rob. Fără dumneavoastră am sucomba!», sperînd ca micile elogii să-l ţină aproape de noi şi în viitor, iar el îmi răspundea modest: «Fac şi eu ce pot, domnu’ decan, nu e mare lucru!»). M-am dus deci hotărît la el şi i-am ordonat: «Domnu‘ Menghele, gata cu abuzul! Mă doare sufletul să o spun, dar nu mai pot profita de bunăvoinţa dumneavoastră! Vă rog să nu mai munciţi la secretariat! Dedicaţi-vă timpul doar cercetării şi predării. Sînteţi un intelectual de prim rang, nu vă puteţi irosi între aceste hîrtii». «Dar, domnule decan, îmi place munca mea!», ripostă el cuminte. «Bine», am cedat eu, pe jumătate înduioşat, pe jumătate interesat, «însă numai o oră pe zi, dimineaţa. Atît vă mai permit să veniţi pe la noi.» «Cum doriţi dumneavoastră», a încuviinţat Menghele descumpănit şi a plecat. Haos, bineînţeles. Şi secretarele, şi studenţii m-au privit o vreme cu ură, dar am rămas neclintit. Miza intelectuală a situaţiei era mult mai mare… Apoi, surpriză! După vreo două săptămîni, citesc în ziar că Primăria îl va premia pe tînărul asistent de la Filozofie, Mădălin Menghele, pentru excelenţă academică, într-o gală a valorilor locale. M-am bucurat enorm. Ştii cît urăsc provincialismul acestor festivităţi şi, cu precădere, veleitarismul primarilor noştri, însă acum se făcuse o alegere bună şi, de aceea, am decis că trebuia să mă duc la ceremonie. Doar pentru Mădălin! În fine, am mers… La momentul culminant, primarul îl strigă pe Menghele şi, în aplauze şi ovaţii, pe scenă urcă un tip blond, înalt, cu plete, şi cu o privire tăioasă. Menghele al meu era brunet, scund, tuns periuţă şi cu fizionomie blajină. Am crezut că am un atac neurologic! Vin la şcoală aiurit, a doua zi dimineaţă, şi năvălesc, în ora de lucru aprobată, peste Mădălinul meu. Întreb cu glas tremurat: «Cine sînteţi dumneavoastră?». «Costel Mîrşavu-Popică, să trăiţi!», a răcnit individul ca la armată. «Noul dumneavoastră administrator. Am luat concursul şi am fost angajat cu patru zile înainte să deveniţi decan!» «Păi», am zis îngrozit, «de ce m-aţi lăsat să vă spun
?» «N-am vrut să vă supăr, să trăiţi! Am concluzionat că mă puteţi numi cum vreţi dumneavoastră, atîta vreme cît îmi apreciaţi eforturile!»“ Decanul tăcu iarăşi cu o figură descompusă.
Reveni totuşi, ulterior, încărcat de înţelepciune: „Prin urmare, dragul meu decan, dragă Codrine, asta confuzie, nu glumiţele tale!“. Mi-am spus atunci, instantaneu, că aceea era şansa mea şi nu aveam dreptul să o ratez. Nu puteam să-mi trădez statutul de dilematic adevărat. Am răspuns aşadar, piţigăiat: „Nu ştiu despre ce vorbiţi! Nu sînt decan, nu sînt Codrin.
! Mă cheamă Ghiocel Podoabă-Nebunu şi lucrez la Aprovizionare!“.
Prezentul discontinuu,
