Imaginea negativă a discursului politic

De mai mulţi ani am tot propus unor serii succesive de studenţi cursuri şi seminare de analiză a discursului politic. Obiectul de studiu mi s-a părut avantajos din mai multe puncte de vedere: e un tip de text contemporan, simplu în aparenţă, dar asupra căruia se poate exersa cu folos o lectură atentă, pentru a descoperi ambiguităţi, sensuri implicite, contradicţii, schimbări de puncte de vedere sau de destinatar. Evident, în acest caz noţiunea de discurs are şi sensul curent, din limba comună, dar şi unul mai larg, putîndu-se referi la orice tip de mesaj – verbal şi chiar vizual – produs în spaţiul public: de la cuvîntările propriu-zise la dezbaterile televizate, la articolele de publicistică politică, la sloganurile şi afişele electorale. Discursurile şi dezbaterile politice sînt în vremea noastră şi ocazii de exersare a retoricii: cu tot ce are aceasta bun sau rău, dar în primul rînd ca formă democratică de încercare de rezolvare a conflictelor. Multă vreme, retorica nu a mai fost exersată în şcolile noastre; de două decenii lucrurile s-au schimbat, dar nu în egală măsură pretutindeni. Analiza unor discursuri poate fi utilă chiar cînd acestea nu sînt modele de reuşită retorică, ci doar colecţii de abateri, abuzuri şi pseudo-argumente.

Un avantaj practic al studiului acestui tip de discurs este faptul că textele sînt la îndemînă, din abundenţă, în formă electronică, ceea ce permite adunarea şi compararea unui material bogat, inclusiv cu metode statistice. În cazul dezbaterilor noastre parlamentare, site-ul oficial pune la dispoziţie toate lucrările Senatului şi ale Camerei Deputaţilor (începînd din 1996); de mai mulţi ani, transcrierile (pe vremuri publicate doar de o serie a Monitorului Oficial) sînt însoţite şi de înregistrări video. Dezbaterile româneşti sînt uşor de comparat cu cele din alte ţări, care pun la fel în circulaţie şi la dispoziţia publicului materialele parlamentare, şi desigur şi cu înregistrările din Parlamentul European. Mai complicat se dovedeşte studiul altor tipuri de texte politice: discursurile politicienilor – şefi de partide, prim-miniştri, preşedinţi – şi afişele electorale dispar fără urmă din spaţiul Internetului odată cu schimbarea persoanelor din funcţiile respective şi la puţin timp după încheierea campaniilor. Discursul politic se dovedeşte astfel a fi, în mod surprinzător, extrem de efemer, volatil.  

Există şi dezavantaje didactice în studiul discursului politic: unul dintre acestea este riscul de a plictisi auditoriul prin repetitivitatea, clişeizarea şi monotonia caracteristice obiectului investigat. Nu e uşor să găseşti discursuri sclipitoare, surprinzătoare, pline de idei, care să stimuleze interesul cititorului şi să îndemne la discuţii. Există şi un alt pericol: adesea, cercetătorul discursului politic nu este perfect neutru, are propriile preferinţe şi idiosincrasii, simpatizează cu unele partide sau persoane şi resimte o diferenţă de valori şi viziune faţă de altele. Preferinţele se percep în analize, în atitudinea cercetătorului mult mai dispus să treacă cu vederea excesele taberei simpatice şi să le înfiereze pe cele ale taberei dinainte stigmatizate. Contradicţia etică de a vorbi despre manipulare practicînd o critică partizană îi pîndeşte pe mulţi; de altfel, o direcţie de cercetare altfel foarte interesantă şi complexă, analiza critică a discursului, se dovedeşte adesea excesiv de subiectivă, impunîndu-şi autoritar propriile valori prin asumarea rolului de a „educa“ cititorul manipulabil.    

Echilibrînd laturile pozitive şi negative ale unui asemenea obiect de studiu, am constatat, de-a lungul anilor, schimbări semnificative în reacţia studenţilor. La început, domina curiozitatea faţă de textele preluate din realitatea imediată, din experienţa cotidiană: a te ocupa de discursul politic şi de cel al publicităţii era în contrast cu o îndelungată practică şcolară care privilegia literatura, textele înzestrate cu prestigiu. Între timp, cred că s-a ajuns la o saturaţie:  lipsa de complexitate a discursurilor utilitare, oricît de ingenioase, nu mai aduce foarte multe surprize nici cercetătorului, nici învăţăcelului. A crescut însă mai ales sentimentul de respingere în bloc, atitudinea de la început negativă faţă de un tip de discurs căruia nu i se mai acordă nici o şansă. Discursul politic e tot mai mult perceput ca mincinos, manipulator, inutil, ridicol, ca vorbărie goală – ceea ce se vede, de altfel, în manifestaţiile şi sloganurile din ultimele zile. Cauzele sînt evidente: la defectele inerente discursului politic în genere şi celui contemporan în special, corupt pretutindeni de obsesia accesibilităţii, a comunicării cu un număr cît mai mare de votanţi – clişeizare, simplificare, emoţionalitate –, se adaugă în cazul românesc defecte specifice: mai multă agresivitate, un caracter mai pronunţat colocvial-argotic, dar mai ales mai multă iresponsabilitate, manifestată în contraziceri, inconsecvenţe, discursuri evanescente, dedublări de identităţi. S-a mizat mult pe lipsa de memorie publică: cel insultat s‑a aliat cu insultătorul, iar acuzaţiile faţă de adversar nu s-au mai testat în cazul propriei tabere, după ajungerea la putere. Cum se vede azi, nu s-au înscris în memorie toate cazurile particulare, dar s-a sedimentat o imagine negativă. Care, de prisos să o mai spunem, e un lucru cît se poate de periculos. Pentru că discursul politic ar trebui să fie perceput şi ca unul necesar bunei funcţionări a societăţii, care ne reprezintă şi în a cărui desfăşurare retorică recunoaştem idei şi valori.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).