Stînga şi dreapta – derapaje latente

Împărţirea lumii româneşti în „stînga şi dreapta“ nu încetează să mă amuze. Repet mereu, oricît ar fi de incorect politic, vorba lui Nae Ionescu: „Nu sînt nici de stînga, nici de dreapta. Sînt inteligent!“. Ştim cu toţii că, într-o democraţie aşezată, nu se poate fără tensiunea fertilă (chiar dacă, uneori, contondentă) dintre cele două „culori“ ale spectrului politic. Dacă stînga dispare, dreapta nu se mai poate numi „dreapta“. „Dreapta“ faţă de ce? Şi viceversa. Important este ca ambele „orientări“ să fie viguroase, autentice, cinstite. Să se bizuie pe convingeri şi nu pe calcule conjuncturale, pe altruism, nu pe „ambîţ“, pe inteligenţă, nu pe musculatură. 

Nici omului de stînga, nici celui de dreapta nu le stă bine să-şi asezoneze portretul cu idealisme feciorelnice, cu gesticulaţia imaculată a îndreptăţirii supreme. Şi unul, şi celălalt sînt pîndiţi de insidioase primejdii, de riscante alunecări spre extremă. Mai jos, un rapid inventar al derapajelor curente de care se pot face vinovaţi „puriştii“ opţiunii.  

Omul de dreapta stă, în principiu, sub pericolul „mineralizării“. Respectuos cu tradiţia, cu instituţiile consolidate, cu valorile moştenite, el poate ajunge să-şi piardă elasticitatea, să nu mai priceapă metabolismul dinamic al lumii, să se anchilozeze. Buna lui raportare la „vechi“ îl poate face să nu mai aibă subtilitatea şi generozitatea de a înţelege noul. Înţepenit într-un spirit doctrinar inflexibil, sigur (prea sigur!) de justeţea angajării sale, inapt de autoevaluare, omul de dreapta tinde să lucreze prea mult cu „gata-făcutul“, cu „principiile“ imuabile. O anumită inapetenţă în a identifica şi a asuma „viul“, imprevizibilul, prospeţimea (oricît de iritantă) a unor valori emergente, a unor conjuncturi încă nesistematizabile, îi subminează, uneori, capacitatea de adaptare şi de reacţie eficientă la împrejurări. Omul de dreapta aspiră, mai mult sau mai puţin candid, la respectabilitatea statuii: e solitar şi demn, autoritar, inamovibil. Cu un cuvînt: ineficace. 

Omul de stînga are, ca primă ispită destructurantă,

. În mod normal, aşa cum omul de dreapta e, prin definiţie, un „doctrinar“, omul de stînga ar trebui să fie un exponent al

. El vrea să intervină în imediat, să schimbe lumea, să participe nemijlocit la modelarea societăţii. Riscuri: activismul suspendă sau şubrezeşte reflecţia, pripa înfăptuirii devine febră agitatorică, sloganul „mobilizator“ ţine loc de construcţie solidă. La fel de grav însă este cînd omul de stînga îşi trădează propriul profil şi înlocuieşte exerciţiul

al programului său cu o frazeologie vidă: „teoria“ faptei se substituie faptei propriu-zise, simpla „atitudine“ înlocuieşte construcţia, gestul pragmatic devine gesticulaţie. E aproape comic să vezi cum, adesea, omul de stînga savurează satisfăcut „nobleţea“ edificiului ideologic la care a aderat, rămînînd nemişcat în micul lui confort privat sau de grup. E sindromul „stîngii caviar“, al retoricii nefăptuitoare, al suficienţei de sine, care se dispensează de corvoada „muncii de jos“. Pe scurt: un adevărat om de stînga are de ales între două strategii: ori aderă la un partid de stînga, iar, dacă nu-l găseşte, întemeiază unul, aşa încît să se implice, instituţional, în lupta politică, pentru a ajunge, izbăvitor, la putere, ori se dedică generos acţiunii sociale

: se ocupă de orfelinate, de ajutorarea imigranţilor, de cei năpăstuiţi într-un fel sau altul, de

spiritului civic în perspectiva unor rezultate palpabile, de natură să uşureze, să amelioreze, să protejeze viaţa altora. Dar să te declari „om de stînga“ şi să te rezumi la publicistică anti-dreapta şi la zglobii peroraţii în talk-show-uri „analitice“ e o formă, jenantă, de impostură. Stînga adevărată e exigentă cu sine, îşi are temeiul în compasiune şi acţiune reparatorie. Restul e coregrafie

, joc de picioare, exhibiţionism „de fiţe“. Cînd nu e, strict, fermentaţie resentimentară.  

Una peste alta, ne-ar trebui o dreaptă mai fragedă, mai bine dispusă, mai disponibilă, mai atentă la contexte şi destine specifice. Şi o stîngă mai consistentă, mai modestă, mai curajoasă, mai puţin sforăitoare, fără fasoane de gaşcă şi fără paradă misionară de salon. Nu avem nici una, nici alta. Ce-i de făcut? Măcar să rămînem inteligenţi…