O problemă a şcolilor noastre de drept

Oricine priveşte orarul unei Facultăţi de Drept din România va fi frapat de absenţa cursurilor care produc reflecţie asupra dreptului ca atare, asupra valorilor sale, asupra legăturii sale cu fiinţa şi cu cetatea, asupra sensului său, asupra tensiunilor sale interne. Mai ales în şcolile din Italia, Spania şi Germania, dar şi în Franţa, „filozofarea“ asupra dreptului însoţeşte – chiar dacă mai discret, uneori – întregul proces de educare a viitorului jurist, sub diferite denumiri de curs. Şi la noi, în deceniile de după 1870 şi pînă la instaurarea comunismului, la jumătatea secolului al XX-lea, studenţii la Drept primeau şi un serios antrenament filozofic, sub diverse denumiri, precum „Filozofia Dreptului“, „Curs de Drept Natural“, „Curs de Enciclopedia Dreptului“ sau „Curs de teoria generală a Dreptului“ (ceva destul de diferit de ceea ce se face acum, în şcolile de drept româneşti, sub această denumire). Rostul acestor cursuri era acela de a-l învăţa pe viitorul jurist că aplicarea legii, oricît de corectă, nu este încă justiţie şi că dreptul are sens numai dacă este mereu practicat în urmărirea idealului justiţiei. Ideal care, evident, poate însemna atît de multe lucruri şi, tocmai de aceea, este preferabil să ne gîndim mult mai mult şi mai profund decît să nu ne gîndim deloc. Legalitatea este doar primul pas spre justiţie, însă este departe de a fi suficient pentru a ne apropia măcar de justiţie. Nu degeaba Cicero ne spune, într-un pasaj celebru din

că uneori legile sînt în mod subtil anapoda construite şi, de aici, vine un proverb foarte cunoscut încă în vremea sa: „Summum jus, suma iniuria“. Aplicînd cu asiduitate o lege prost construită, juristul trebuie să ştie că produce injustiţie şi, prin asta, îşi trădează grav profesiunea. 

Sîntem, e drept, într-o societate care are probleme mari cu acest prim pas: respectarea legilor. Ne luptăm eroic, de secole, să nu cumva să respectăm, „habotnic“, legile. Le negociem… mai vedem… merge şi aşa… stai, domnule, puţin… Dar juristul, profesionistul legii, trebuie să înţeleagă sensul adînc, moral, chiar metafizic, al dreptului pe care îl practică. Dacă nu e capabil să pună dreptul în marea perspectivă a existenţei, juristul riscă să fie un biet meseriaş ignorant, rob al unui automatism anume. Sau riscă să fie un cinic, ceea ce, pentru meseriile juridice, este mult mai periculos decît să fie un prost. 

În şcolile noastre se învaţă legea. Foarte bine – e mult de învăţat! Legislaţia este abundentă, uneori contradictorie, mereu în mişcare, tot mai multă şi niciodată mai puţină. Societatea cere de la stat legi şi reglementări fără oprire, în orice materie, mică sau mare, în care i se pare că se poticneşte singură, iar statul, generos, îi dă cu supramăsură. Mai nou, alături de legile şi jurisprudenţa naţională, trebuie învăţate şi legile şi jurisprudenţa europeană. Specializările juridice devin tot mai „nişate“ şi, aşa cum se întîmplă cu ultraspecializările specifice Occidentului actual, juristul tinde să devină un om care ştie din ce în ce mai mult despre un domeniu din ce în ce mai limitat al dreptului – va ajunge să ştie totul despre nimic? Riscul de fi un mare expert într-un milimetru de drept poate fi micşorat dacă juristul îşi menţine, pe toată durata vieţii profesionale, interesul pentru meditaţia despre drept, pentru chestionarea valorilor juridice, pentru raportarea la marile valori ale vieţii. Altfel, aglomeraţi în puzderia de norme juridice, de forme, proceduri şi instituţii, juriştii pierd perspectiva, pierd scopul ultim, îndepărtat, al meseriei lor: justiţia. Uită că justiţia nu este o tehnicalitate, ci un standard; uită că justiţia nu este pace şi linişte, ci frămîntare şi luptă; uită că justiţia nu e nici progam civic, nici program politic, ci aproximare. 

În România, cînd spui „justiţie“, cei mai mulţi oameni se gîndesc imediat la „puşcărie“ şi la DNA. Cînd lumea strigă pe stradă „Să se facă dreptate!“, cere, de fapt, încarcerarea urgentă şi pentru decenii a celor împotriva cărora a ieşit în stradă, oricine ar fi ei, dacă s-ar putea şi oleacă de rele tratamente în detenţie, să fie primit, ar fi parte a dreptăţii care s-ar face. În România de azi, „justiţie“ înseamnă eliminarea, în oprobriu public şi, pe cît posibil, în cît mai mare suferinţă, a adversarului. În marea masă (includ aici şi televiziunile, care sînt forme ale vulgarităţii), justiţia este, în cel mai bun caz, o răzbunare fără legătură cu legea – dacă mi-ai diminuat salariul sau ai scumpit agentul termic, să mergi la închisoare! Zic „în cel mai bun caz“, pentru că, în cel mai rău şi mai des întîlnit caz, e ură pură. Pe vremuri, cel urît era trimis (înapoi) în mă-sa, formă nobilă şi simpatică de a-ţi dori o lume din care el să lipsească, dar, totuşi, să nu moară, după cum explica odată A. Paleologu. Acum, cel urît e trimis la puşcărie. Pînă şi ura s-a alterat! De aceea, dreptul şi dreptatea, după lege, se pot face numai cu profesionişti, cu oameni anume pregătiţi să administreze justiţia. Şi asta înseamnă oameni care ştiu şi legile, dar le ştiu şi rostul. Avem asemenea oameni? 

Profesioniştii justiţiei sînt pregătiţi într-un singur loc, la Facultăţile de Drept. Spre deosebire de o grămadă de alte profesiuni şi meserii care îşi pot recruta cadrele din diverse orizonturi universitare sau liceale, profesioniştii justiţiei provin exclusiv dintre licenţiaţii în drept. Legile de organizare a profesiunilor care, toate împreună, fac justiţia sînt clare şi restrictive: judecătorii, avocaţii, procurorii şi notarii sînt, exclusiv, absolvenţi de Drept. Ei bine, care este spiritul învăţămîntului nostru juridic? Şcolile noastre de drept pregătesc juriştii pentru a face justiţie? Dacă te uiţi pe orarele lor, mai degrabă nu. Şcolile noastre de drept pregătesc doar jurişti care ştiu să aplice legea. 

Sever Voinescu este avocat şi publicist.