Piftie şi (alte) delicateţuri
În amfiteatru era o linişte mormîntală. Pînă şi lumina cenuşie, de început de toamnă, colora atmosfera funebru. Aprehensiunile decanului – declanşate încă din momentul acceptului său de a participa la festivitate – crescuseră gradual în intensitate. Cei şase bătrînei scofîlciţi, risipiţi haotic prin băncile vastei incinte, îl priveau morbid, cu ochi goliţi de expresie. Ar fi pasat bucuros sarcina oficierii ceremoniei unui prodecan, dacă la mijloc nu ar fi fost Marocanul, primul lui profesor de chimie din gimnaziu. Îl legau multe amintiri de bătrînul dascăl. Cea mai nostimă se întorcea, în vreme, la însăşi întîlnirea cu el. Abia se transferase la prestigiosul liceu cu profil real, elev în clasa a cincea fiind, cînd i-a şi venit rîndul, într-o zi, să facă „de serviciu“ pe şcoală. Nu trebuia decît să fie în permanenţă prezent lîngă cancelarie, să activeze soneria „de recreaţii“ şi „de ore“, iar, dacă se ivea vreo solicitare, să anunţe profesorii să iasă pe coridor pentru diverse întrevederi. O asemenea „întrevedere“ fu ocazia descoperirii celui care urma să-i fie de altfel şi profesor de chimie. Un băiat mai mare apăru intempestiv şi-i zise precipitat: „Uăi, bolfeule, ia du’ şî-l cheamă aici puţîn pe Marocanu’!“. Se execută rapid şi, intrînd în imensul – avu senzaţia – sanctuar profesoral, rosti tare, cu dicţie, aşa cum învăţase la cercul de teatru din ciclul primar: „Tovarăşul profesor Marocanu este aşteptat pe coridor!“. Strigătul lui piţigăiat declanşă un hohot general de rîs în cancelarie. S-a înroşit, crezînd că vocea în schimbare îi sunase ridicol, dar apoi s-a lămurit, înfiorat, că alta a fost cauza ilarităţii. Un bărbat înalt, slab şi măsliniu s-a ridicat stingherit şi a venit la el. L-a luat pe după umeri, aparent amical, însă cu o anumită fermitate, şi i-a şoptit, în timp ce ieşeau: „Băi curneaţă, numele meu e Popa. Profesorul Tiberiu Popa. Marocanu’ este o poreclă nenorocită, pe care o folosiţi voi, derbedeii din liceul ăsta!“. În ciuda auspiciilor dubioase, atunci s-a produs debutul unei prietenii de o viaţă. A ales Chimia mai tîrziu datorită Marocanului şi şi-a construit o remarcabilă carieră universitară cu ajutorul ei.
Cum ar fi putut aşadar să-şi refuze profesorul, cînd acesta, tremurător şi gîrbovit de ani, s-a arătat la uşa biroului său decanal cu o cerere înduioşătoare? Promoţia de chimişti căreia îi aparţinea împlinea, în toamnă, nici mai mult, nici mai puţin decît şaizeci şi cinci de ani de la absolvirea facultăţii. Cei rămaşi în viaţă, nonagenari, hotărîră să sărbătorească împreună momentul, cu sentimentul tacit al unei ultime reuniuni. Marocanul s-ar fi bucurat ca, la festivitate, să le vorbească decanul facultăţii. Profitînd de legătura lui specială cu simpaticul elev de serviciu de odinioară, astăzi important şef de Şcoală de Chimie, îndrăzni, prin urmare, să-l abordeze cu rugămintea fierbinte de ajutor: „Te-te ro-rog mu-mult, Mi-Mironică, în-îndeplineşte do-dorinţa bă-bătrînului tă-tău da-dascăl!“, spuse bietul om, dîrdîind terifiant. Slăbise teribil. Se uscase ca o frînghie învechită, iar ochii i se pierduseră complet în orificiile craniene. În gură îi clipocea o proteză instabilă şi, la cîteva secunde o dată, îşi introducea – involuntar – arătătorul de la mîna dreaptă în adîncimile nării stîngi, pentru a scobi acolo scurt şi vîrtos. „Sigur, dom’ profesor, pentru dumneavoastră accept bucuros“, zise decanul Miron cu teamă în suflet. Aerul defazat al bătrînului îl pusese pe gînduri. În plus, de parcă ar fi fost chitit să-i răscolească profund temerile, Marocanul îşi manifestă bucuria cu un fel de convulsie, un sughiţ ritmic ce părea rîs, după care adăugă: „Va-vai, ce-ce bi-bine, dra-dragă Mi-Mironică, am să-să le-le ce-cer la-la ca-cantina u-unde se-serbăm să-să gă-gătească pe-pentru ti-tine spe-special o pi-piftie de-de pă-păsărică!“. În preziua marii întîlniri, un prodecan al facultăţii îl sperie de-a binelea, zicîndu-i: „Miron, te căutau dis-de-dimineaţă trei bătrînei (unul în căruţ cu rotile), la birou, să te-ntrebe dacă la nu ştiu ce festivitate de mîine nu le-ai putea vorbi în portavoce, întrucît au probleme grave cu auzul. Unul a aţipit sprijinit de tocul uşii…“. Decanul n-a mai închis un ochi toată noaptea, întrebîndu-se la ce se înhămase oare.
Priveliştea funestă din amfiteatru îi confirmă îngrijorările. Aceasta nu era o reuniune de promoţie, ci recensămîntul dramatic al supravieţuitorilor unui cumplit război. Cei şase nonagenari, patru bărbaţi şi două femei, se uitau la el cu priviri albe, venite din altă lume. Unuia dintre ei i se stinse însă pînă şi această vagă lumină de pe faţă, cînd pleoapele îi alunecară, grele, în jos, sugerînd un somn total, bun vecin cu zeul Thanatos. Miron începu să le vorbească despre rolul formator al Universităţii, despre ştiinţă şi istorie, despre generaţia lor de aur şi alte minunăţii academice, în ţipetele disperate ale unei doamne cocoşate (animate subit de discursul său), din rîndul al doilea, care nu auzea, aparent, nimic: „Ţe, ţe tot ziţi acolo, măi guliganule, măi?“. Restul auditoriului a rămas inert pe parcursul alocuţiunii, fiind – se vedea clar – ieşit din interval. Nici măcar Marocanul nu mai era prezent. Expresia figurii îl arăta căzut în transă (avea totuşi degetul puternic înfipt în nas). Bătrînica vocală s-a ridicat în picioare şi, agitînd o umbrelă veche înspre decan, răcni cu şi mai mare forţă: „Băţistule, băţistule, ai furat ţara asta! Mama ta de băţist!“. Tristul vorbitor se prelinse discret pe lîngă pupitru şi încercă să se facă nevăzut. Spre surprinderea lui, Marocanul sări ca ars de pe scaun, cu nara bombată de unghia groasă, şi urlă după el: „U-unde ple-pleci, cu-curneaţă? A-avem pi-piftie de-de pă-păsărică…“.
Prezentul discontinuu,
