Tocmeala legilor
Quod licet Jovis, non licet bovis – aşa am învăţat, cîndva, la ora de latină: „Ce îi e îngăduit lui Jupiter, nu îi e îngăduit (şi) boului“. Dacă ar fi să judecăm numai după acest proverb, s-ar zice că avem o naţie de premianţi la limba latină. Mai puneţi alături şi „Nimeni nu e mai presus de lege“ – între altele, motto-ul săptămînalului România Mare, o mai apărea? – şi avem peisajul cultural complet. N-are a face că sicomorul hatîrului stă strîmb alături de bradul justiţiei: putem transforma proverbul în literă de lege. Şi atunci sîntem, într-adevăr, cu toţii egali. Ba chiar, cum se spunea într-o vreme, unii mai egali decît alţii.
Acum trei ani, un premier al României a fost prins cu mîţa în sac. Adică cu o mîţă într-un sac: o teză de doctorat prăduită grosolan de pe ici, de pe colea – prin punctele esenţiale. S-a iscat zarvă mare. Proteste şi contraproteste, argumente şi contraargumente, indignări şi contra-indignări, comisii şi contra-comisii. Lumea a rămas cu protestele, cu argumentele, cu indignările şi comisiile, premierul a rămas cu funcţia în exerciţiu, cu titlul de doctor şi cu cel de avocat, obţinut ca o consecinţă a celui dintîi. Şi nu pentru că aşa ar fi vrut înaltul demnitar, ci pentru că aşa scria la lege: că demnitarii se judecă tot de către demnitari, prin împuterniciţi, căci altminteri creăm discriminare, nu-i aşa?
Peste o vreme, premierul cu pricina, ros de căinţă şi scăderi de rating, decide să-şi recunoască public greşeala şi să-şi ceară, oarecum, scuze. Cît despre îndreptarea greşelii, aceasta se dovedeşte, din nefericire, imposibilă. Nu ne lasă legea. Dar, într-un fel sau altul, o s-o scoatem la capăt, pentru că şi legile sînt perfectibile. Şi uite-aşa apare, strecurată printre rînduri într-o Ordonanţă de Maximă Urgenţă, şi reparaţia aşteptată. Cică cine a furat un bun intelectual are voie să renunţe la el liber şi nesilit de nimeni şi iertată-i va fi culpa acum şi în vecii vecilor. Amin! „Legea Costică“, după cum am botezat-o, consfinţea, negru pe alb, o splendidă pildă pentru viitorime şi un semnal de încurajare entuziastă pentru cei doritori să se îmbarce în anevoioasa călătorie a studiilor doctorale. Asta dacă nu sîntem într-atît de naivi încît să ne închipuim că nu va fi abrogată de îndată ce Costică îşi va fi rezolvat problema. Şi sîntem. Iar proteste, iar indignări. Nedumerit şi hîtru, precum îl ştim, premierul retrage iniţiativa, declarînd că nu mai înţelege nimic. Cînd se chema dottore, nu era bine, cînd a vrut să renunţe la titlu, iar nu e bine. Nicicum nu e bine. E clar că lumea are ceva cu el. Şi-a rămas doctorul cu titlul, cu funcţia, cu toate cele. „Tot înainte! – că înainte era mai bine.“
Mai vine apoi un alt premier, şi el doctor, şi el, pare-se, tot cu o teză de adunătură, ba mai mult, producător, la rîndul său, de doctori, după chipul şi asemănarea patronului spiritual. Alt Consiliu Naţional de Etică – dacă nu acelaşi, că nu-i uşor de desluşit cine activează pe-acolo – îl scoate şi pe acesta basma curată. Iar între timp lumea academică se trezeşte cu o nouă surpriză. Cîndva, probabil în vreun text cu o mulţime de paragrafe, se va fi strecurat şi legiuirea prin care condamnaţilor li se scade din detenţie pentru fiecare op ştiinţific redactat după gratii. Te poţi întreba, pe bună dreptate, pentru ce scrierile ştiinţifice merită o asemenea preţuire aparte. De ce nu se uşurează pedeapsa deţinuţilor atunci cînd, de pildă, compun Simfonia a V-a, sau pictează Gioconda, sau inventează telefonul fără fir, sau reuşesc să altoiască puiul cu patru picioare. Răspunsul la această întrebare se pierde în negura vremilor. Poate dac-am fi avut, cîndva, un premier compozitor, sau pictor, sau inginer, sau zootehnist… Deocamdată însă, producţia editorială autohtonă n-are de ce se teme. Curg ofertele gîrlă din penitenciare, cîte patru-cinci pe an pe cap de deţinut.
La un moment dat însă, parcă nu-ţi mai vine a rîde. Cu asemenea modele în faţă, şi studiile doctorale, şi cercetarea ştiinţifică devin ele însele de rîsul lumii. Deşi nu e nimic vesel în ce se petrece.
Am participat la o dezbatere în cadrul Comisiei de învăţămînt din Camera Deputaţilor referitoare la amendarea legii privind etica cercetării ştiinţifice, din 2004. Din discuţii am aflat, printre altele, că există mai multe tipuri de ghilimele şi mai multe moduri de indicare a sursei citatelor şi că ar fi de dorit să tranşăm această confuzie, o dată pentru totdeauna. Sau că ar trebui stabilite termene de prescriere a delictelor academice şi alte chestiuni juridice de maximă importanţă. Despre imunitatea academică a demnitarilor şi despre impostura ştiinţifică a condamnaţilor, nimic.
Aşa că ne-am hotărît să încercăm noi, cei de la Universitatea Bucureşti şi din Consorţiul Universitaria, să determinăm modificarea legilor respective. Pentru că absolut nimic nu justifică un tratament discriminatoriu al posesorilor de titluri academice din momentul în care aceştia ajung pe poziţii de demnitate publică, sau al cercetării ştiinţifice intra muros faţă de orice alte activităţi meritorii ce pot fi practicate în închisori.
Iniţiativa civică de legiferare nu-i deloc simplă, aşa că şansele de reuşită sînt destul de problematice. Vom putea barem să vedem cît îi pasă lumii româneşti, din universităţi şi din afara lor, de păsurile noastre.
P.S.: Unii zic, mai din ignoranţă, mai cu rea-credinţă, că universitatea ar fi de vină că persoane de vază din România şi-ar fi început cariera prin fraudarea studiilor. Universitatea este, într-adevăr, responsabilă pentru diplomele pe care le conferă, nu însă şi pentru ce se întîmplă ulterior cu absolvenţii săi. Că în România „selecţia negativă“ ce a ulcerat societatea comunistă pare să fi continuat netulburat şi după căderea regimului totalitar, rafinîndu-şi doar criteriile, e pe cît de adevărat, pe atît de trist. Însă eu nu ştiu ca universitatea noastră să fi fost vreodată consultată pentru desemnarea unui înalt demnitar. Iar să fii capabil să-ţi recunoşti greşeala, atunci cînd ai greşit, şi să încerci să o îndrepţi e un semn de curaj şi de robusteţe morală şi instituţională, nu de slăbiciune.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
