Galanterie postmodernă

Un simpatic lector american  (bursier Fulbright), descins la Universitatea din Iaşi imediat după 1990 (lector care a petrecut, pînă la urmă, cîţiva ani buni pe meleagurile mioritice, căsătorindu-se chiar aici cu o frumoasă moldoveancă!), a avut, în primele luni de acomodare, probleme serioase cu un străvechi obicei local: sărutatul mîinii femeii de către bărbat. Deşi cunoscut în Statele Unite – mai ales pe filiera galant-romantică a francezilor –, gestul nu a creat, în timp, prozeliţi. În ciuda caracterului lor sociabil, americanii devin rezervaţi atunci cînd au de-a face cu ritualuri de comunicare umană prea repede glisante spre intimităţi inadecvate. Pupatul mîinii unei femei pe care abia o cunoşti se înscrie în sfera unei astfel de intimităţi, se pare, pentru standardele lor comportamentale. Dacă-mi veţi permite un comentariu personal, tind să accept, în esenţă, ideea. În ce mă priveşte, am crescut într-o cultură galantă, unde bărbaţii au sărutat mereu, fără ezitări, mîinile femeilor. Eu însumi o fac în momentul în care realizez că doamna din faţa mea – exponentă a aceloraşi vremuri patriarhale ca şi mine – aşteaptă să fie tratată cu politeţea tradiţională românească, însă recurg şi la strîngeri camaradereşti de palmă cînd interlocutoarea (de regulă, mai tînără) mă încurajează în această direcţie. Sînt conştient totuşi (şi aş dori să recunoaştem aceasta împreună!) că, dincolo de galanteria intrinsecă a plecăciunii masculine dinaintea unei doamne respectabile, există, în procesul atingerii buzelor bărbatului de pielea, fie ea şi din zona benign-manuală, a femeii străine un transfer simbolic de fluid corporal personal, pasibil de sugestia concupiscenţei latente. Nu mă mir de aceea că fibra mentalitară puritană a americanilor, ca şi profilul lor istorico-psihologic grefat pe emanciparea democratică, profil prea puţin dispus la formalităţi, nu a preluat acest model de civilitate şi politeţe practicat de către unii europeni, privindu-l mai degrabă cu suspiciune.

Cary, lectorul amintit, nu constituia o excepţie a neamului său. Se arăta teribil de încurcat la întîlnirea a noi şi noi doamne profesoare din facultate, întrucît observase pretutindeni în jur reverenţele donjuaneşti executate automat de universitarii bărbaţi în faţa simandicoaselor lor colege, iar tabloul respectiv îl inhiba peste măsură. Pesemne că şi-a spus însă, la un moment dat, hotărît, „cînd eşti la Roma, procedezi precum romanii“, deoarece, foarte curînd de la sosirea lui în România, l-am văzut încercînd, din răsputeri, să fie… galant. Uneori se apleca prea mult, oferind o imagine ridicolă în strădania de a săruta cît mai puţin deranjant (pentru doamnă) mîna celei cu care discuta. Alteori, exersînd mecanica politeţii, ridica, dimpotrivă, membrul superior al femeii prea sus (el, fiind un tip înalt, producea astfel, bineînţeles, un disconfort vizibil persoanei de a cărei cunoştinţă se arăta încîntat, cu precădere dacă aceasta se întîmpla să mai fie şi mică de statură). Odată, l-am surprins (uitase probabil paşii gestului în cauză!) cum a dus mîna doamnei la frunte (în loc de gură), de parcă ar fi fost un prelat catolic ce primea binecuvîntare de la clericul superior ierarhic lui. Cu altă ocazie, şi-a lipit nasul rece de mîna caldă a unei domnişoare, determinînd-o pe tînăra profesoară să se retragă subit, ca şi cum ar fi fost electrocutată. A mai mozolit neîndemînatic degete prinse impropriu din zbor şi, în sfîrşit, a ratat unele mîini, pupînd prosteşte aerul, din aceeaşi lipsă crasă de experienţă, să zicem, culturală. Totuşi, episodul cel mai neobişnuit s-a petrecut în decanatul Facultăţii de Litere, unde Cary a cunoscut-o, inevitabil, pe secretara responsabilă cu lectorii străini, inubliabila – pentru multe generaţii de filologi ieşeni – doamnă P. Americanul s-a aplecat – plin de curtoazie – în faţa ei şi, scoţînd o limbă gigantică (aşa am avut atunci senzaţia, în postura de martor ocular!) din gură, i-a lins partea dorsală a palmei aidoma dulăului înfometat care savurează ciolanul de vacă. Ulterior, surîzînd prin toţi porii, i-a strigat entuziast doamnei într-o română stricată: „îmi pare bine să vă cunosc! Sînteţi foarte grasă şi foarte frumoasă!“.

Misterul straniului spectacol s-a elucidat mai tîrziu. Un coleg scoţian, aflat deja de un an în România şi adaptat perfect la misterele Iaşiului, îi spusese, am înţeles, novicelui Cary – distrîndu-se, indubitabil, copios în sinea lui! – că linsul mîinii unei femei, dimpreună cu menţionatele „complimente“, reprezentau forma supremă de politeţe masculină în această ultrasofisticată ţărişoară carpatină. Cary a pus preţiosul învăţămînt în practică, mînat de nestrămutata şi copleşitoarea încredere în oameni a majorităţii americanilor. Bizar este că secretara – o domnişoară bătrînă în prag de pensionare – a interpretat greşit mica parodie involuntară, hărţuindu-l mai apoi pe bietul lector Fulbright, luni întregi, cu avansurile ei… sentimentale. Cînd Cary, îngrozit, a evitat să mai treacă pe la secretariat, doamna P. a început să întrebe, în stînga şi în dreapta, pe unde umblă acel newyorkez seducător care „a privit-o atît de adînc în ochi“ la prima lor întîlnire. Ca să vezi, monşer, ce poate face din om un nevinovat „sărut mînuşiţele“ româno-american!

Codrin Liviu Cuţitaru este decan al Facultăţii de Litere a Universităţii din Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.