Dreapta măsură

De fiecare dată cînd apare un nou caz răsunător de plagiat se repune pe tapet aceeaşi întrebare insistentă şi îndreptăţită: ce se întîmplă cu cel/cei care, dintr-un motiv sau altul, au lăsat frauda nesancţionată? Mai exact, care sînt consecinţele pentru conducătorul de doctorat şi, eventual, pentru membrii comisiei/comisiilor care au validat un titlu ce nu ar fi trebuit să fie acordat? 

Acordarea unei diplome de licenţă sau de master trece prin mai multe filtre. Pentru o diplomă de doctorat sînt încă şi mai multe. Însă responsabilitatea principală revine îndrumătorului. În privinţa asta, legea e drastică. 

„Art. 123 (4) Îndrumătorii lucrărilor de licenţă, de diplomă, de disertaţie şi de doctorat răspund în solidar cu autorii acestora de asigurarea originalităţii conţinutului acestora.“

Un radicalism, din punctul meu de vedere, injust. Încerc să reformulez:

„Organele de ordine răspund în solidar cu delincvenţii de asigurarea cinstei şi corectitudinii în comportamentul social.“ Sau:

„Supraveghetorii la examenele scrise răspund în solidar cu cei examinaţi de corectitudinea desfăşurării probelor.“

Dincolo de nebulozităţile limbajului juridic („răspund în solidar“), ideea etică – şi despre etică e vorba în această chestiune! – pare a fi pe cît de limpede, pe atît de discutabilă: şi făptuitorul, şi îndrumătorul sînt în egală măsură culpabili. Îmi pare rău, nu pot subscrie unui atare punct de vedere, ce supralicitează pînă la absurd responsabilitatea profesorilor. Sîntem, încă, în căutarea unei drepte măsuri. 

Cine copiază cu nonşalanţă ştie foarte bine că n-ar trebui să facă acest lucru. Este, juridic şi moral, un delict premeditat, dovedibil prin rezultatul final. Cînd transplantezi în propria-ţi lucrare pagini întregi din alte surse nu poţi invoca alibiul neglijenţei – am uitat să pun semnele citării, dar am indicat lucrarea cu pricina în bibliografia finală etc. – pentru simplul motiv că în nici o lucrare nu se admit citate de asemenea dimensiuni. E ca şi cum ai trece scrierea lucrării pe pilot automat, mutîndu-te pe bancheta din spate, să tragi un pui de somn. Îndrumătorul, în schimb, se presupune că

că modul în care candidatul şi-a redactat textul nu e în regulă. 

Eu, unul, am păţit-o cel mai urît – sau cel mai ilar, sau grotesc – în următoarea situaţie. Corectam nişte referate de master, cu tematică la liberă alegere, în relaţie cu problematica discutată la curs. Dau peste un referat scris de mînă – raritate absolută în ziua de azi – cu o analiză/un comentariu la

a lui Caragiale. Nu prea se încadra în cerinţele pentru lucrarea scrisă şi nici calitatea textului nu era copleşitoare. Aleg calea de mijloc şi mă hotărăsc pentru un 7. Însă ceva suna cunoscut. Intru pe Google, iau un fragment care mi se părea mai uşor detectabil – e şi asta o tehnică pe care o deprinzi în timp –, dar la căutare nu apare nimic concludent. Mai încerc cu un alt fragment, apoi cu un al treilea. Nimic. Sînt pregătit să renunţ, însă ceva încă nu îmi dă pace. Reiau lectura referatului. „Evreul“ scris cu majusculă. Asta poate fi ceva cel tîrziu din interbelic, îmi spun. Nu cumva…? Mă duc la raft şi mă umflă rîsul: tocmai îi dădusem un 7 lui Călinescu – pentru unul dintre pasajele, altminteri, nu dintre cele mai inspirate din monumentala lui

scriere care, în ciuda monumentalităţii ei declarate, se pare că nu era accesibilă pentru verificări pe net. Culmea a fost că, la aflarea tristei veşti, autoarea referatului a izbucnit în rafale de plîns şi, chiar şi atunci cînd a fost confruntată cu evidenţa textuală, a continuat să susţină, printre suspine, că nu e adevărat, pentru că ea are un prieten profesor de română, care i-a garantat că lucrarea e originală… Eu, pesemne, am avut o memorie mai bună şi un fler profesional mai temeinic exersat. Dar cîţi ibrăileni, streini, pompiliuconstantineşti, cioculeşti, manoleşti, simioni şcl., şcl. mi-or fi scăpat printre degete?

Un coleg matematician de la UB pe care îl preţuiesc în mod deosebit, Liviu Ornea, scria de curînd, în 22, următoarele: „În treacăt fie spus, mi-e foarte greu să cred că un îndrumător de doctorat se lasă păcălit, la propriu, de un doctorand al său. De obicei, se stabileşte o relaţie foarte strînsă între cei doi, o chimie care a făcut, de altfel, posibilă colaborarea – de orice natură ar fi ea. Cum să cred, atunci, că plagiatorul nu e de conivenţă cu îndrumătorul?“ 

Cam abrupt, totuşi, saltul de la premise la concluzii. La modul ideal, ar fi să fie vorba despre o „chimie“ precum aceea, dacă mi-e permisă analogia, dintr-o relaţie maritală. Dar cîte căsnicii nu sfîrşesc în divorţuri lamentabile! Iar în îndrumarea doctorală, divorţul e infinit mai dificil decît la oficiul stării civile. 

Realitatea este că, nici la noi şi nici aiurea, relaţia dintre îndrumător şi doctorand nu a putut fi nici legiferată şi nici măcar aproximată cutumiar. Cunosc îndrumători de doctorat extrem de scrupuloşi, care lucrează pas cu pas alături de candidat, îndrumîndu-i fiecare paragraf, fiecare rînd, fiecare virgulă şi sfîrşind adesea prin a fi coautori, dacă nu autori primi ai tezei. În ciuda minunatelor intenţii, mi se pare incorect. Obţinerea titlului de doctor ar trebui să probeze capacitatea candidatului de a duce la bun sfîrşit un proiect substanţial de cercetare independentă. La polul opus, alţi îndrumători se mulţumesc, după susţinerea referatelor legiuite, să aştepte teza în format final, imprimat, în cutia poştală. 

Mai e încă o chestiune care încurcă iţele şi mai tare: enormele diferenţe cutumiare între diversele domenii. Avînd un frate matematician, ne-am ciorovăit într-o zi nişte ore bune despre care ar fi ponderea doctorandului şi cea a îndrumătorului în reuşita unei teze, în studii literare şi în matematică. În final, eu am dat, grosso modo, 80% primului şi 20% celui de-al doilea, iar frate-meu exact pe dos. Pentru noi, cei ce ne ocupăm cu studiul literaturii, e fundamental ca tema de cercetare să fie alegerea candidatului, şi sînt apreciate cu prioritate acele propuneri care invită îndrumătorul la o „aventură“ pe terenuri încă nedefrişate. Pentru matematicieni, din cîte am înţeles, e vital ca îndrumătorul să propună o temă fezabilă, ca să nu-l expună pe candidat riscului de a munci ani buni ca să se trezească în final într-o fundătură. Însă în mediul academic românesc înţelegerea faţă de profilul specific fiecărui domeniu de cercetare este o raritate. Adesea, cei din ştiinţele „dure“ îi consideră pe umanişti un soi de „propagandişti“ culturali, în vreme ce ultimii îi văd pe cei dintîi ca pe nişte „funcţionari“ care adună sîrguincios puncte pe indicele Hirsch. Iar cei din ştiinţele sociale se uită cu cîte un ochi mefient cînd la stînga, cînd la dreapta. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.