Scenografii şi regizorii lui Dumnezeu

„Rusia a fost inundată de apeluri din întreaga lume. Întreaga lume cere ruşilor şi preşedintelui lor să facă ceva împotriva «separatiştilor pro-ruşi». Comunitatea internaţională, intelectualii şi mass-media ucraineană ne cer să ne amintim de dragostea noastră pentru pace, să rezistăm răului, să-i readucem în memorie pe Lev Tolstoi şi pe Mahatma Gandhi. Ni se cere pace. Milă! Şi din aceleaşi guri care ne cer asta se aud ameninţări şi propuneri de sancţiuni: «Veţi muri de foame! (…) Vă vom crucifica!» Şi ce se aude, ca răspuns? (…) O grea, copleşitoare tăcere rusească. Calmul de dinaintea furtunii. Tăcere. O sfîntă tăcere rusească coboară asupra lumii, ca răspuns la urlete, rugăminţi, bannere cu şlozinci războiniceţ. Dar noi nu vom asculta rap, blues sau rock. În lume va răsuna marea simfonie rusă. Primele note au străpuns deja imensa inimă a omenirii. Nici o putere de pe pămînt nu se poate opune acestui atac al tăcerii noastre. Ca un urs puternic, ea sufocă globul într-o îmbrăţişare de fier. Sufletul rus a decretat – şi nu pentru prima dată în istoria omenirii – că Dumnezeu este în acord cu el. Şi dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? 

Rusia nu mai are cu cine să vorbească pe această planetă. Nu există, pentru ea, nici un interlocutor demn. Rusia tace şi e teribilă în tăcerea ei! Unde? Unde am mai întîlnit acest chip al ei? Oh, da… în icoanele ruseşti. Acolo e privirea Dumnezeului rus. Este Dumnezeu rus? Da. Astăzi Dumnezeu este rus. Toate oştirile cereşti sînt acum ruseşti. Sf. Gheorghe a schimbat doar suliţa cu un RPG-7. Tăcerea rusească este cruntă, este Judecata… Rusia este Dumnezeu. Adică Cel care a spus: «A Mea este răzbunarea!». 

În curînd, primele note ale înnoitoarei simfonii ruseşti vor răsuna în tot universul. Vor înlătura toate măştile şi, ca o gură de aer proaspăt, vor revigora întreaga lume – suflet de suflet. Nimic din cele noi sau vechi ale lumii nu va rămîne în picioare. Un bubuit ca de tunet, o mare furtună va trece prin lume, va cutremura ceea ce părea de necutremurat şi va transforma în pulbere tot ce părea nepieritor.

Deocamdată, se aude doar tăcerea. Tăcerea rusă.

Ascultaţi-o!“  

Textul de mai sus – într-o versiune ceva mai amplă – aparţine unui foarte prizat jurist şi publicist rus, Roman Nosikov. A apărut în mai 2014 şi a fost citit dinaintea camerelor de televiziune ruseşti anul acesta, de însuşi Nikita Mihalkov, marele cineast pe care tot mapamondul îl admiră. Mihalkov şi-a „interpretat“ partitura pe un ton solemn, participativ, oracular. Nu am multe de comentat, pentru că mi s-a făcut frică. N-am decît întrebările simţului comun: Cum poate un mare artist să cadă la acest nivel? Cum pot mintea omenească şi sufletul omenesc să se smintească într-un asemenea hal? Cum să ajungi să te crezi singur în univers, să te crezi locotenentul lui Dumnezeu pe pămînt, dacă nu Dumnezeu însuşi? Cît dispreţ pentru semeni şi cîtă deşartă slavă de sine îngăduie credinţa adevărată? Cum poate iubirea de ţară să se exprime ca ură faţă de toate celelalte ţări? Mai ţinem minte textul despre deşertăciune al Ecleziastului? Am abandonat în asemenea măsură tema tainei dumnezeieşti, încît ne permitem să o „dezvăluim“ ca pe o mică strategie privată (cu noi în rolul principal)? 

Cu astfel de discursuri şi-au legitimat dreptul la crimă toţi dictatorii lumii. Astfel de discursuri au înmuiat inimile mulţimilor năuce şi fudule, care le-au aplaudat şi „implementat“ pînă la sinucidere.

Cobori mai spre sud, spre lumea arabă, şi rişti să auzi aceeaşi muzică. Lumea, opacă la mesajul Profetului, trebuie adusă la ordine. Spre binele ei. Mai întîi prin persuasiune. Iar dacă nu pricepe, prin forţă. Respectiv prin decapitare. Cutare imam din Londra, sau cutare altul din Bruxelles visează deja la „viitorul luminos“ al unui Occident islamizat. În timpul acesta, un psihopat ateu din Statele Unite căsăpeşte studenţii unui campus din Oregon, ca să-i ajute, ironic, „să-l vadă mai repede pe Dumnezeu“. În ce lume trăim? Ce ne aşteaptă? Păi, faţă de semeţia pusă pe fapte a unor asemenea ideologii, micile nevricale de budoar ale bietului Vadim apar ca nişte comice jocuri de copii… Las’ că nici în România nu lipseşte, din cînd în cînd, retorica „buricului lumii“, a misiunii „dacice“, a ortodoxismului victorios, plin de profeţi apocaliptici, miracole vandabile şi mari investiţii de protocol. 

Am cunoscut, pînă în 1989, „propagandişti“ ieftini, care, de dragul unor avantaje curente, spuneau ce trebuie, fără să creadă în ceea ce spuneau. Au existat şi spirite mai contorsionate care se străduiau să-şi împace conştiinţa, încercînd să fie niţel de acord cu „unele aspecte“ ale minciunii pe care o proferau. Dar categoria de departe cea mai periculoasă, mai detestabilă, mai diavolească este aceea a propagandiştilor şi colaboratorilor

. În inimile, în mintea, în cuvîntul lor, eul propriu a fost înlocuit de un Eu străin. Al nebuniei? Al trufiei? Al lui Lucifer? Dacă Nikita Mihalkov ar face un film despre asta, şi-ar salva, poate, sufletul…