Tulburarea transideologică a Uniunii Europene

În spiritul ei, Uniunea Europeană este tulburată de o serie de tendinţe divergente, de porniri contradictorii, care au cauze cu mult mai profunde decît simpla diferenţă politică ori ideologică între familiile politice care ajung să conducă ţările membre ori Comisia. Este vorba despre idei şi sentimente contradictorii transideologice, care trăiesc simultan şi reverberează direct în identitatea europeană. Cred că cele mai importante sînt acestea trei. 

Încă din 1993, Uniunea Europeană a fost expresia instituţională a două tendinţe divergente. Pe de o parte, la nivel supranaţional, statele europene au intrat într-un curent de unificare, de agregare, de integrare, iar Uniunea însăşi este rezultatul acestei tendinţe. Pe de altă parte, la nivel subnaţional, odată cu sofisticarea democraţiei şi, în oglindă, cu tendinţa aproape federativă a integraţioniştilor, s-a consolidat o tendinţă de fărîmiţare, de regionalizare, o creştere a dorinţei de autonomie a comunităţilor infrastatale. Din Scoţia, Spania şi Italia pînă în România, autonomia a devenit o bombă tot mai intens amorsată. Un colectivism în mare şi un individualism în mic au început să se confrunte, întotdeauna pe socoteala statului-suveran, prins la mijloc şi socotit depăşit atît de integraţionişti, cît şi de autonomişti. Spre norocul nostru, subminarea temeliei ordinii „westfalice“, cum o numeşte în mai toate cărţile sale H. Kissinger, la trei secole după consacrarea ei, nu generează războaie în Europa. Nu-i mai puţin adevărat, însă, că în istoria Europei, spiritul westfalic s-a dovedit a fi mai degrabă util în articularea unei păci la sfîrşitul unui război decît în prevenirea conflagraţiei. Dar asta e o altă discuţie. Revenind la zilele noastre, constatăm că, prin mecanisme inteligente, Uniunea s-a străduit să răspundă deopotrivă acestor tendinţe, încercînd să le armonizeze. Integrarea şi subsidiaritatea au devenit principii simultan aplicabile în Uniune, chiar dacă, logic, una o exclude pe cealaltă. 

Uniunea nu va putea avea o politică externă comună pentru că statele membre au experienţe istorice foarte diferite în raport cu marii provocatori ai lumii. Cu Rusia, în primul rînd. Dacă am desena o hartă a Europei în funcţie de sentimentul pe care îl generează Rusia şi am marca, să spunem, cu albastru teama şi cu galben fascinaţia, atunci harta continentului ar fi de un albastru adînc la graniţa cu Rusia, de un albastru tot mai azuriu şi mai palid în centrul Europei, apoi ar începe tonurile de galben care s-ar aprinde tot mai marcant spre malurile Atlanticului. Din nou, Marea Britanie ar face figură distinctă, desigur. Dar continentul este, evident, tot mai fascinat de măreţia rusă pe măsură ce o luăm spre vest şi tot mai înfricoşat de aceeaşi măreţie pe măsură ce o luăm spre est. Unii, precum Franţa lui Sarkozy, dar şi cea a lui Chirac, ori Italia lui Berlusconi (oameni de dreapta!), au fost mereu gata să se îmbrăţişeze cu ursul şi să facă afaceri cu el. Germania, fie că era condusă de stînga (Schroeder), fie de dreapta (Merkel), pare şi ea gata să facă înţelegeri de toate felurile cu Rusia, deşi cunoaşte ceva mai bine decît Franţa şi Italia dimensiunea şi permanenţa pericolului rus. De altfel, Rusia are de multă vreme convingerea strategică că Europa este o afacere care se decide între ea şi Germania. Poate că încă de la Petru cel Mare, dar evident de la Ecaterina cea Mare pînă la Putin, ţarii ruşi au gîndit Europa ca pe un teren de coabitare/confruntare cu Germania, indiferent de formele istorice ale acesteia (dualismul Prusia-Austria în vremea Ecaterinei, RFG în a doua parte a secolului XX etc.). După dezastrele produse continentului în secolul XX, mentalitatea germană s-a schimbat profund.  Remodelată întru vinovăţie şi penitenţă, Germania a devenit o promotoare predictibilă a păcii şi a idealurilor Uniunii Europene. Poporul german a închis urechea cu care auzea, de sub Rin, chemările lui Wotan, chiar dacă teatrul din Bayreuth este, an de an, plin ochi. Diplomaţia rusă, însă, stimulează puternic mentalul politic german în sensul recuperării conştiinţei superiorităţii, încercînd pe toate canalele să readucă la viaţă şi în Germania ceea ce are valoare paradigmatică în mentalul rus: „Europa e treaba noastră“. Pînă acum, eforturile ruse nu par a avea mare succes, dar fascinaţia pentru Rusia a crescut sensibil în Germania de după Războiul Rece, nemţii uitînd relativ repede că Armata Roşie le-a ocupat jumătate din teritoriu pînă în 1991. Bucuria reunificării a fost atît de mare, încît a înghiţit bucuria plecării de pe teritoriul estic a trupelor de ocupaţie ruseşti. Azi, Germania sărbătoreşte fericită reunificarea şi aproape nu pomeneşte o vorbă despre finalul ocupaţiei. În general, experienţele şi sentimentele diferite ale europenilor faţă de Rusia vor împiedica o deplină solidaritate europeană pentru multă vreme de aici înainte. 

În multe ocazii, europenii au dovedit sentimente amestecate faţă de Statele Unite. Pe de o parte, SUA sînt principalul partener economic şi aliat politico-strategic al Uniunii. Succesul Alianţei Nord-Atlantice este deja o realitate istorică, iar Acordul de Liber Schimb SUA-UE (aşteptat să se încheie în 2016) are deja un viitor cert. Pe de altă parte, anti-americanismul se simte şi în Europa. Supremaţia americană nu este văzută întotdeauna cu ochi buni în UE, chiar dacă oricine îşi poate da seama că, dacă tot a ajuns lumea la ceasul unipolarităţii, ar trebui să mulţumim lui Dumnezeu că superputerea este America şi nu, să zicem, China sau Rusia. Cu America în vîrf, lumea e mult mai respirabilă decît ar fi fost dacă liderul mondial s-ar fi aflat la Moscova sau la Beijing. Sentimentul anti-american al europenilor vine din două direcţii conjugate. Prima, care sălăşluieşte în conştiinţa că sîntem aliaţi, mărturiseşte că Europa se simte oarecum abuzată de unilateralismul adesea musculos al Americii în anumite momente de criză internaţională: „Prea ne bagă americanii ăştia în rahaturile lor“. A doua, care pleacă din conştiinţa că sîntem concurenţi, mărturiseşte frustrarea şi neputinţa evidentă a Europei de a concura competitivitatea americană, mai ales din cauze ce ţin de cultură şi etos.

Cu asemenea contradicţii în suflet, Europa – cultura care a descoperit arcanele sufletului individual sau colectiv şi le-a plasat în sarcina unei invenţii numită „psihologie“ – respiră dezordonat şi se exprimă haotic. 

Sever Voinescu este avocat şi publicist.