Cilibiu

În aeroportul din Viena, transportul pasagerilor spre şi dinspre aeronave e asigurat de autobuzele firmei Çelebi: numele turcesc etalat la tot pasul pare să anunţe tuturor apropierea geografică de spaţiul balcanic, iar călătorilor români le oferă, în plus, şansa de a-şi readuce în memorie un cuvînt rar, aproape uitat. Adjectivul cilibiu, vechi împrumut din turcă, adaptat fonetic şi morfologic, are o circulaţie redusă în româna de azi; a fost totuşi foarte răspîndit în toate zonele ţării, chiar în limba populară, şi s-a păstrat în supranume (Iordache Ruset Cilibiul, în cronica lui Neculce; Cilibi Moise), devenite cu timpul nume de familie: Cilibiu sau (cu sufix hipocoristic) Celibidache. Îl înregistrează toate dicţionarele moderne, cu sensurile „fin, graţios, frumos; politicos, galant“ (DEX). Lazăr Şăineanu, în Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române (1900), îl discuta pe larg, arătînd cum chiar etimonul, cuvîntul turcesc çelebi, suferise variaţii de uz şi de sens: ca termen de adresare princiară, apoi ca termen de politeţe mai general („nobil, de bun neam, titlu dat de turci mai ales europenilor“) şi ca substantiv comun cu sens apreciativ – pentru o persoană bine crescută, amabilă, elegantă. Dicţionarul Random House (1994) traduce în engleză sensurile actuale din turcă ale lui çelebi prin „educated“ şi „gentleman“. Turcismul a pătruns în mai multe limbi din Peninsula Balcanică (greacă, bulgară etc.); la noi, circulaţia sa pare să fi fost întărită de influenţa grecească.

Termenul a fost folosit de Miron Costin în caracterizarea italienilor: „oameni iscusiţi, la cuvînt stătători peste toate neamurile, neamăgei, blînzi, cu oamenii streini dintr-alte ţări nemăreţi, îndată tovaroşi, cum ar fi cu ai săi, cu mare omenie, supţiri, pentru acéia le zic gentiloni, cum zic grecii: celebii“ (De neamul moldovenilor). La Neculce cuvîntul apare de mai multe ori, de pildă într-o cunoscută diatribă asupra moravurilor contemporane: „alergaţi la cei străini, greci, de-i apucaţ cari de cari să vă hii gineri, că-s cilibii şi bogaţ, şi le daţi moşii şi-i puneţ în capul mesîi“. Forma circula şi în Transilvania, fiind întrebuinţată de Budai-Deleanu, în Ţiganiada („A-ş’ răpune-în cărţi toată-avuţie, / Într-aceasta faptele să-închieie / A coconaşilor cilibii“) şi cuprinsă în Lexiconul de la Buda (1825), cu sensurile „mîndru, frumos“, „curat, nestricat“ – în mod evident destul de depărtate de cele preluate din turcă.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cuvîntul avea deja conotaţii ironice; era folosit în revistele umoristice ale vremii, în pamflete şi satire politice – „Susţinem cum că Ţarul e om prea cilibiu / Căci, deşi nu bea bere, bea rom, bea spirt, rachiu“ (Ghimpele, 23 iulie 1867). Cilibiu apare de mai multe ori la Caragiale, cel mai cunoscut context fiind finalul schiţei Politică şi Delicateţe, apărută în Epoca din 13 martie 1897: „Uite, d-aia îmi plac mie liberalii… oameni cilibii! cînd e vorba de delicateţe, nu se mai încape politică!“. Autorii dicţionarului academic latinist – Massim şi Laurian – au exilat termenul în Glosarul de cuvinte nerecomandabile, din 1871, cu explicaţii semantice şi de uz interesante: „mîndru, elegant, curăţel şi spălăţel, polit etc.; cuvînt turcesc, astăzi căzut în desuetudine“; „astăzi numai în rîs s-ar putea aplica cuiva apelaţiunea de cilibi“. Nota ironică nu era însă neapărat negativă, mai adesea transmiţînd mai curînd simpatie, ca în publicitatea care mizează pe imaginea rafinamentului şi a tradiţiei – „La bodega Mircea de pe Bulevard / Vin multe cucoane albite cu fard / Dar gustînd acolo vinuri cilibii / Li s-aprind obrajii, sînt trandafirii…“ (Furnica, 29 septembrie 1911) –, valoare reactivată şi în texte actuale; „pentru oamenii cilibii“ (negustoruldevinuri.ro).

În zilele noastre, cuvîntul e încă viu în literatură, ca arhaism livresc, uşor ironic sau pur şi simplu evocînd o epocă: la Mircea Cărtărescu, în Levantul („Mai ferice eşti ca mine, Tu cu fulgii cilibii“) sau în O seară la Operă, ori în dialogurile din filmul Aferim!: „Ce te faci că nu ştii? E harnică, cilibie…“. În alte contexte contemporane, cuvîntul poate transmite o notă glumeaţă, vag ironică – „casca… pare mai fragilă, mai puţin rigidă (încă o dată, pare, sper să nu o probez niciodată), însă mai micuţă, mai cilibie“ (motociclism.ro) –, dar poate avea şi o conotaţie negativă mai puternică, poate pentru că este netransparent şi vorbitorii îl apropie de termeni peiorativi precum zurliu, zbanghiu, candriu, diliu: „numai în România asta «cilibie» se poate întîmpla!“ (9am.ro).

În orice caz, cilibiu e un cuvînt simpatic, cu o istorie respectabilă şi cu o sonoritate pitorească; merită deci să supravieţuiască, cel puţin în limbajul colocvial…

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).