Polemici şi pamflete – meditaţie la moartea lui Vadim

În toate mesajele publice ale celor care îl regretă pe Vadim Tudor există ceva frapant: defunctul este evocat ca un mare, imens, colosal, inegalabil pamfletar. În plus, simţi că se referă la pamflet ca la un gen subtil şi inteligent, extrem de important pentru cultura română în particular, dar şi pentru orice cultură în general. De aici concluzia că şeful României Mari a fost un mare om de cultură, de fapt. Să le spui acestora că Vadim n-a fost un mare pamfletar, chiar dacă invectivele lui provocau unora amuzamente, ar putea fi în zadar. Dacă oamenilor le-a plăcut şi sînt convinşi că plăcerea pe care au simţit-o citind murdăriile vadimiste are şi ceva motivaţie estetică, n-ai ce-i face; e gustul omului! Dar să le răspunzi că pamfletul nu este în nici un caz un gen major, important, elocvent pentru o anume trăsătură măcar interesantă a unei culturi, ar trebui să merite, totuşi, efortul. Nu de alta, dar dacă lăsăm lucrurile aşa, pot apărea unii mai fragezi care ar putea înţelege că înjurătura, huiduiala şi flegma chiar nasc cultură. Nici vorbă! Între genurile literare, în termenii performanţei culturale, pînă şi epigrama este mai importantă decît pamfletul, fie şi măcar pentru că este într-o mai mare măsură edificatoare. 

Sper că îmi amintesc bine din şcoală distincţia pe care Eugen Lovinescu o făcea între polemică şi pamflet: polemica este o specie a dialogului, o dezbatere de idei, în vreme ce pamfletul este un atac la persoană, un monolog injurios. Asemănătoare este temperatura genurilor, căci şi polemica, şi pamfletul sînt încinse. Însă, continua Lovinescu, diferenţa majoră dintre polemică şi pamflet constă în utilitatea lor pentru cultură, utilitate tradusă imediat în plan civilizaţional. Pentru orice cultură, polemica este mult mai folositoare decît pamfletul, pentru că ideile sînt mult mai folositoare decît înjurăturile, iar civilizaţia se zideşte cu idei care se confruntă, nu cu înjurături care se conjugă (pare evident, dar România anului 2015 este un loc în care rostirea evidenţelor de acest gen este cu totul binevenită). 

Cum spaţiul nostru public nu este propriu dezbaterilor, fiind unul al monologurilor, pamfletul a crescut mult în audienţă şi în pondere, în dauna polemicii. Cu ani în urmă, Nicolae Manolescu scria într-un articol din

că, în general, în istoria noastră literară/publicistică, pamfletul a fost cu mult mai prezent decît polemica, ceea ce înseamnă că nu avem motive să credem că prezentul e altfel decît trecutul, în această privinţă. Asociez acestei observaţii şi constatarea deprimată a lui Octavian Paler de acum un deceniu: de fapt, noi nu avem o adevărată tradiţie a pamfletului, noi avem tradiţia bîrfei, băşcăliei şi ranchiunei. Pesimistul Paler avea ceva dreptate, pentru că istoricii presei noastre nu prea pot enumera vreun alt mare şi autentic pamfletar în afară de Arghezi, Cocea şi Vinea, deşi înjurători şi aruncători de zoaie cu pretenţii de talent au fost mereu, cu duiumul, prin toate redacţiile româneşti. Sigur, în presa comunistă era aproape imposibil să exersezi pamfletul. Doar Eugen Barbu îşi permitea luxul acesta şi numai în articolele despre redactorii de la Europa Liberă. În schimb, după eliberarea presei de sub cenzura comunistă, iarăşi cuprinsul a fost umplut de înjurători şi calomniatori şi este aproape imposibil de detectat vreun pamfletar. Pe acest loc gol, ca un impostor, s-a instalat Vadim Tudor, numind „pamflet“ dejecţiile cu care mînjea lumea. 

Nivelul general al dezbaterilor purtate în media este alarmant, înainte de toate, din punct de vedere uman. Urmărind cîte o „polemică“ actuală, am impresia, nu de puţine ori, că trăiesc pe planeta maimuţelor. Lipsesc din confruntările publice de la noi nu doar convingerile şi, de multe ori, chiar şi minimele cunoştinţe în materia dedusă dezbaterii, dar şi inteligenţa şi stilul. Vedem doar pumni aruncaţi orbeşte, dar cu sete, blesteme cu puşcăria şi DNA, ameninţări de cuţitar, flegme groase, raţionamente anapoda şi venin. Stilul, altfel un foarte util ingredient al strategiilor oricărui om inteligent, nu trece de nivelul unei huiduieli de peluză. Ştiu, stilul şi inteligenţa se presupun cumva – Mateiu Caragiale, Paul Zarifopol şi Al. Paleologu sînt doar trei dintre cei mai convingători susţinători ai acestei interdependenţe. E greu sau chiar imposibil să nu ai stil dacă eşti inteligent. Dar, dacă actorii scenei noastre publice ar fi doar prostuţi şi stîngaci, încă n-ar fi atît de rău, căci peisajul general ar fi fost doar mediocru şi plictisitor. Însă ce se vede este un circ dezgustător în care clovnii sînt, cum se zice, proşti de bubuie – adică aparţin acelei specii de prost care nu se poate exprima decît bubuitor. Cum zgomotul artileriei a devenit mai important decît precizia ei (semn elocvent de prostie), pe cîmpul de luptă al presei noastre polemica a devenit sinonimă cu înjurătura repetată cacofonic, iar pamfletul a devenit un val analfabet de zoaie.  Contribuţia lui Vadim Tudor la această situaţie a fost consistentă. Omul a dus înjurătura calomnioasă la un grad nemaiîntîlnit de perversitate tocmai pentru că o adăpostea, juridic şi moral, sub sigla „pamflet“. De atunci, de cîte ori vrei să înjuri gros pe cineva în presă, scrie sus că e pamflet şi apoi revarsă din viscere toată scîrboşenia de care eşti capabil – nimeni nu te va condamna, ba chiar s-ar putea să găseşti destui care să creadă că, fiind „pamflet“, ce scoţi din tine e cultură. 

Sever Voinescu este avocat şi publicist.