Cel mai mare truc al diavolului...

…e să ne facă să credem că el nu există. Cei mai mulţi îl creditează pe Christopher McQuarrie – scenaristul filmului The Usual Suspects (1995), în regia lui Bryan Singer – ca fiind autorul acestor vorbe, devenite şlagăr. Autorul real al acestui avertisment, formulat aşa, e Charles Baudelaire, într-o povestire din Mici poeme în proză (Le Spleen de Paris). Iar esenţa acestei formulări e pritocită de sute de ani, în fel şi chip, de toţi cei care au trăit, pe propria piele, lupta continuă cu nevăzutele. O luptă dusă mult dincolo de orice schismă sau de orice împărţire pe baricade instituţionale a oamenilor care au încercat, în fel şi chip, să caute credinţa adevărată, să găsească drumul spre divinitate, să lupte, fără nici un armistiţiu, pe cel mai greu teren de bătălie al lumii – războiul dintre suflet şi trup.

Să ne gîndim un pic la lecţiile de actorie pe care le iau oamenii politici. E un obicei vechi, nu l-am inventat noi. De cînd instituţia teatrală a devenit unul dintre reperele vizibile ale spaţiului public, actorul a devenit şi el, la rîndul lui, una dintre vedetele comunităţii. Atenţie, nu e vorba de artist, în general, ci de actor. Vedete ale curţilor şi comunităţilor puteau fi artiştii trupelor ambulante care vizitau periodic anumite locuri, iar la nivel mult mai mare, sculptorii, pictorii, muzicienii. Mereu a existat tentaţia publicului, fie că era vulgul de la parter sau lumea de vază de la lojă, să imite cumva spectacolul de pe scenă. Să-şi iasă, cumva, din piele. Să facă „un pic de panaramă“, cum s-ar spune într-o românească reprobabilă. E în natura profundă a omului. Pictorul, sculptorul, muzicianul, oricît ar fi de respectaţi şi de recunoscuţi ca artişti, au un obiect al muncii foarte concret, un instrumentar al exprimării artei lor. Nu e deloc uşor să faci ce fac ei. Cu actorul e altceva. Pare că aproape oricine poate să facă ce face el. Şi de-aici începe o lungă discuţie, care ţine de alte sute de ani.

În cel mai simplu mod cu putinţă, lucrurile stau cam aşa: vrei să fii vedeta grupului, să devii centrul atenţiei şi să nu mai pierzi poziţia asta? Spune bine o glumă bună, povesteşte ceva, dansează, imită pe cineva, cîştigă atenţia, evoluînd în faţa unui public. Nu poţi sculpta ceva imediat. Nu poţi picta un tablou cît ai bate din palme. Da, poţi cînta ceva, la un instrument sau vocal, dar asta înseamnă multă investiţie de timp, pînă ajungi acolo, pînă înveţi cum se face treaba asta. La actorie, pare foarte simplu. Faci şi tu cum ai văzut că făceau ăia pe scenă sau cum făcea unul care le-a cîştigat, la un moment dat, atenţia tuturor. Iar competiţia pentru a intra în lumina la care se uită publicul e ceva vechi de cînd lumea, dar conţine şi o cruzime greu de exprimat în cuvinte. Tocmai pentru că această competiţie a cruzimii conţine o doză profundă de omenesc, ea va fi mereu aruncată în umbra unei ipocrizii pe măsură, care îi va găsi tot soiul de nume şi formulări convenabile. N-o să putem opera confortabil niciodată cu ce e prin minţile noastre, dacă am folosi „mizerie umană, ură, invidie, suferinţă, durere, frustrare, agresivitate, frică“, în loc de „histrion, instinct al exprimării, ipostaziere, ficţionalizare, lumi şi situaţii posibile“, iar listele pot continua mult şi bine. Hamlet ne arată direct aşa ceva, dar e un exemplu care s-a clasicizat atît de tare, încît e ca Acropolisul. Nu-ţi mai spune mare lucru. Îl vezi peste tot, în toate imaginile din supraexpunerea publică. În cel mai bun caz, îi faci o poză şi pleci la o cîrciumă, uşurat c-ai bifat chestia.

Actoria pare o şmecherie de prestidigitaţie, o scamatorie, o iuţeală de mînă pe care poţi s-o deprinzi repede şi de care te poţi folosi exact atunci cînd ai nevoie. În spaţiul corporatist, lecţiile de comportament în faţa unui grup, de vorbire în public, de pregătire şi dozare a unei prezentări sînt lucruri absolut obişnuite. Fac parte din cultura organizaţională profundă a acestui mediu uman. Iar cheltuielile de la diferitele etaje ale deprinderii acestor aptitudini sînt unele foarte serioase. Disciplina dezvoltării personale e deja un teritoriu cu o autonomie remarcabilă, cu religiozitatea necesară disciplinei, cu mari preoţi care deţin cheile misterelor şi cu un public enoriaş din ce în ce mai numeros.

Revoluţii în direct, echilibre zonale, preşedinţi de state care conduc lumea, centre de putere de toate soiurile, toate astea devin noţiuni în care termenul „actor“ evoluează ca peştele-n apă, de la accepţiunea primară a semnificaţiei sale pînă la cele mai subtile, utilitare şi adaptate înţelesuri. La propriu, există în lume actori care practică această meserie, oameni în carne şi oase care au o influenţă politică extrem de puternică la nivelul întregii planete. Noţiunea de leadership şi ştiinţele care te ghidează spre a fi un lider adevărat, eficient înglobează glorios tot acest mecanism, cu toate implicaţiile şi cu toată istoria sa complicată.

Revenind la politicianul care vrea să înveţe să fie simpatic pentru a deveni puternic, la corporatistul din structurile de la baza ierarhiei, care vrea să ia cu asalt poziţiile de top-management, entuziasmul descoperirii „trucurilor“ ar trebui să fie dublat de aflarea unor lucruri. Trucurile nu sînt actorie. Aşa cum a acorda un prim-ajutor nu e medicină. Iar esenţa a ceea ce ai de spus nu este un text. Ci suma unor convingeri, o opinie, o credinţă, ceva ce merită împărtăşit altora. Da, poţi învăţa să spui lucruri mai limpede, mai inteligibil, mai structurat, dar nu poţi învăţa să fii mai „autentic“ simulînd. Dacă s-o putea aşa ceva, se poate doar la teatru. Într-un mediu „controlat“. Iar controlul nu sînt oamenii, ci convenţia teatrală. Cea care îţi impune distanţa şi perspectiva. În „viaţă“, lucrurile stau complet altfel. Sau ni se pare că e aşa.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.