O idee, adică puţin
În ciuda mitului inteligenţei naţionale, se pare că
au căpătat în română destul de multe conotaţii negative şi minimalizatoare. Expresii ca
sau
ilustrează interpretarea negativă a
(care, de altfel, este de cele mai multe ori
), văzute ca o îngrijorare dusă pînă la obsesie. Destul de surprinzătoare e mai ales ipostaza
ca termen al atenuării, al puţinătăţii, formula
fiind un sinonim aproximativ pentru
,
etc. („ideea ca unitate de măsură:
“,
). Formula e veche; apare, de exemplu, la Caragiale, în
„e o idee de lumină“. Astăzi se foloseşte mai ales în indicaţii de orientare spaţială: „e mai mic, mai întunecos şi
faţă de originalul din film“ (
); „două grade mai jos şi
“ (
); „piciorul său era
“ (
); „ecranul telefonului era
decît rama“ (
); „Mă doare în partea dreaptă sus,
de coaste“ (
). Formula este înregistrată în dicţionare – „
= o cantitate mică, redusă etc.
“ (DEX) – şi poate fi folosită şi pentru gradarea adjectivelor, ca în afirmaţia unui politician, preluată ironic de presă: „Fostul ministru al Transporturilor D. Ş. a explicat care este diferenţa între o autostradă şi un drum expres, arătînd că cel din urmă reprezintă «o autostradă
»“ (
).
Cuvîntul (termen internaţional de origine greacă, preluat de latină şi apoi, datorită încărcăturii sale culturale, de multe alte limbi) este în română un împrumut tîrziu din franceză (fr.
). dar cu forma modelată după latină (lat.
), poate şi cu oarece recunoaştere a termenului grecesc. Totuşi, în
din 1796, publicat de Lia Brad Chisacof, termenul grecesc
era tradus „chipu, forma“; peste un secol (în dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim, din 1871),
este definit ca „reprezentaţiune mentală, noţiune ce-şi formează mintea despre un lucru“.
indică o primă atestare a termenului la Ţichindeal, deci pe la începutul secolului al XIX-lea. Foarte multe exemple interesante de folosire a termenului se găsesc la Iordache Golescu, în culegerea sa de proverbe
preluată de Zanne, în volumul al VIII-lea din
În capitolul „Pentru idee“, par să domine accepţiile negative ale conceptului: „Ideea omului, ce din copilărie îi intră în cap, cu anevoie a i-o mai schimba“; „Ideea pă om grozav îl stăpîneşte şi mai tare dăcît frîul pe cal“; „Cînd ideele să înmulţesc la orice socotinţă, atunci greşalele mai mult să măresc“; „Ideea omului nu ia dă cuvînt, fie cît dă drept“; „Ideea vine la om cînd ea va şi precum ea va; dar tu s-o îndreptezi după cuviinţă“ etc. Pe la sfîrşitul secolului, cuvîntul
era foarte folosit (exista restaurantul
, iar N. T. Orăşanu – conform amintirilor lui Bacalbaşa – botezase în glumă
ţuica) – şi intra deja în tot soiul de expresii familiare. La Caragiale, „Leiba are «idei la cap»“
„a intrat la o idee? fandacsia e gata“ (Conu’ Leonida), „E idee, Leonido?“ (Efimiţa); „Ce îmi dă în gînd ideea?“ (Pristanda), „auzi ce ide’ f’umoasă a’avut ’mbou!“ (Costică). Despre răspîndirea tot mai mare a termenului idee, cu sensuri vagi şi generale, cu valoare de clişeu, a scris Mioara Avram în 1985 (articolul „Întrebuinţări actuale ale substantivului idee“).
Cel mai probabil, unele dintre expresiile familiare se explică prin faptul că
a intrat în tiparul altor construcţii care conţineau cuvinte din sfera cognitivă
Originea altor expresii –
(„amintire vagă:
, în dicţionarul lui Şăineanu),
– şi a sensului „puţin“, care s-a dezvoltat probabil pornind de la ele – se găseşte în franceză. În
cuvîntul
apare şi cu sensul „reprezentare elementară, sumară“, fiind inclus şi în construcţia
– „pentru a exprima faptul că o cantitate este atît de mică încît e aproape inexistentă“. Contextele minimalizatoare şi poate şi contrastul între idee şi realitate au putut produce identificarea
cu ceva parţial, cu o schiţă sau o nuanţă.
Limbaj şi politică
101 cuvinte argotice
