Noi, politicienii noştri şi criza refugiaţilor
Pînă în momentul în care scriu aceste rînduri nu a fost făcut public vreun sondaj care să arate atitudinea românilor faţă de fenomenul refugiaţilor. Dar, urmărind dezbaterile din spaţiul public (iar aici reţelele de socializare îşi au rolul lor foarte important), se poate simţi existenţa unui curent puternic de respingere: refugiaţii nu au ce căuta aici, întreţinerea lor ne-ar costa prea scump, problema nu e a noastră, pericolul infiltrării militanţilor islamişti este prea mare, şi aşa mai departe. Şi este aproape sigur că aceste atitudini au fost amplificate şi pentru că fenomenul refugiaţilor s-a suprapus cu dezbaterea internă privind ridicarea noii moschei de la Bucureşti.
Şi iată cum, dintr-odată, o criză mutată pe neaşteptate din regiunea mediteraneană în imediata noastră vecinătate scoate la lumină atitudini egoiste, naţionaliste şi intolerante, pe care cu greu le puteam bănui a exista în România, cel puţin într-o asemenea măsură. Este vorba despre România, pe care sondajele Eurobarometru din ultimii ani o arătau printre cele mai pro-europene din regiune, dacă nu cumva cea mai.
Dintr-odată, la un prim semn de criză – şi nu una care să ne afecteze direct, ci doar ajunsă în vecinătate –, o bună parte dintre ai noştri îmbrăţişează ideea cetăţii asediate, a izolaţionismului, a egoismului naţional.
Ei uită astfel că această criză este una a întregii Europe – unii istorici şi filozofi vorbesc chiar despre o ameninţare la adresa civilizaţiei europene. Putem rămîne neatinşi cînd întreaga Europă este ameninţată?
Apoi, ei uită că românii înşişi au fost priviţi în Occident ca nişte invadatori. La vremea lor, şi românii au trecut „dincolo“ pitiţi în compartimentele de bagaje ale trenurilor sau în remorcile camioanelor. Şi noi am ştiut ce înseamnă umilinţa obţinerii unei vize Schengen. Iar în vestul Europei, nici azi nu s-a şters întru totul această imagine a „hoardei“ de români. Măcar avînd în vedere această experienţă traumatizantă – şi nu doar pentru cei care au trăit-o direct, ci pentru noi toţi – am putea să abordăm cu mult mai nuanţat această criză.
Se pune apoi problema solidarităţii. Pretindem solidaritate din partea Europei şi o primim sub diferite forme: fonduri de coeziune, ajutoare în caz de calamităţi, susţinere în lupta împotriva corupţiei şi altele. Este corect ca acum, cînd ameninţarea este una la adresa Europei noastre, să băgăm capul în nisip?
Problema este că înşişi liderii noştri au lăsat lucrurile să treneze şi nu au venit în faţa societăţii cu o atitudine fermă, în spirit european. Ei ar fi fost primii care să explice de ce România trebuie să-şi asume găzduirea unui număr de refugiaţi, în conformitate cu mărimea populaţiei şi cu puterea noastră economică. Pentru că este o problemă europeană şi trebuie rezolvată de europeni – fiecare după puterile lui. Lasă că mare parte din banii necesari găzduirii acestor oameni care fug din faţa urgiei vin de la Bruxelles.
Preşedintele, premierul şi şefii marilor partide au lăsat pur şi simplu impresia că se tem să abordeze problema în public, că le e frică să formuleze o poziţie clară şi că se agaţă de ideea că pot să stea cu capul la cutie pînă trece valul.
Greşit. Nu doar că această criză va fi una de durată şi că, la un moment dat, şi România va fi afectată, într-un fel sau altul. Dar o lipsă de coeziune europeană acum va putea pune în pericol libertăţi europene de care ne bucurăm acum şi pe care în mod eronat le considerăm cîştigate pentru totdeauna.
Spaţiul Schengen, de pildă, ar putea fi reconsiderat. Iar asta ne va afecta în modul cel mai grav cu putinţă. Mai întîi, fiindcă mişcarea în interiorul Uniunii Europene va fi mai dificilă. Controalele efectuate la frontieră de poliţiştii austrieci, după cazul şocant al refugiaţilor morţi în camioane, au avut ca efect cozi de zeci de kilometri pe autostrada ce leagă Budapesta de Viena. Oamenii au avut de aşteptat ore întregi acolo unde altădată treceau fără probleme. Mărfurile au rămas blocate, afacerile au avut de suferit. Populiştii care cer astăzi revenirea la frontierele interne ale Uniunii au putut vedea astfel cu ochii lor urmările unei asemenea idei: un blocaj aproape total al economiei europene, infinit mai integrată azi decît acum 30-40 de ani.
Este în interesul nostru o repunere în discuţie a Spaţiului Schengen, din care sperăm ca într-o bună zi să facem parte? Evident că nu.
Şi apoi, dacă mişcarea în interiorul Uniunii este pusă în discuţie, drumul pînă la o eventuală afectare a drepturilor românilor nu este chiar atît de lung. Una dintre ideile formulate la Londra – şi nu doar de UKIP, ci şi de conservatori! –, în perspectiva viitorului european al Marii Britanii, era chiar limitarea libertăţii de mişcare în interiorul Uniunii. În funcţie de gradul de bogăţie al unui stat membru sau al altuia, evident.
Ocupaţi cu micile lor războaie interne, cu ochii la sondaje şi, probabil, cu o înţelegere precară a adevăratelor provocări ale proiectului european, liderii României au tăcut. Iar tăcerea lor a amplificat curentul antieuropean şi izolaţionist din societate.
Ovidiu Nahoi este realizator la TVR2.
