Goange şi gongi

Nu observasem pînă de curînd forma

, care pare a fi destul de frecventă, prezentă în interviuri şi articole, folosită de vorbitori care nu simt nevoia să o explice, presupunînd deci că este normală şi general cunoscută. E drept, cuvîntul

e cuprins de multă vreme în dicţionare (încă din

, din 1825), în cele recente primind precizarea apartenenţei la registrul popular; singura formă de plural indicată este, totuşi,

. Pluralul

, care pare să se fi răspîndit mai mult în ultimul timp, reflectă una dintre cele mai cunoscute variaţii morfologice ale limbajului popular, cea care a produs formele

etc.: înlocuirea terminaţiei de plural

cu

Forma

se întîlneşte, în ştiri şi reportaje, în intervenţiile citate ale unor martori: „«Într-adevăr,

apar, dar în special în locurile unde nu este curăţenie. Gongile nu trag la pîine, ci la resturi foarte mici, la firimituri», a declarat Preda“ (

, 27.10.2009); „«Băi care nu sînt curăţate, apa nu merge la toalete,

merg prin saloane, eu cînd am fost cu fata internată o păzeam noaptea să nu urce

pe ea», spune o pacientă“ (Digi24, 17.09.2015) – dar este şi preluată de jurnalişti, în titluri menite să capteze atenţia: „Craiova: Bolnavii de la Spitalul Judeţean consumă mîncare cu

27.10.2009); „SCANDALOS. Salon de mare spital în care se plimbă GONGILE pe pereţi. IMAGINI ŞOCANTE“

15.12.2014). Evident, continuă să circule şi pluralul vechi, recomandat: „Vînătorii de

de la Protecţia Plantelor, chemaţi să igienizeze SJU Vâlcea“

19.01.2014). 

Substantivul

este folosit şi azi, ca şi acum un secol, mai ales în sudul ţării (în special în Oltenia), în Banat şi Transilvania; aceeaşi arie dialectală era indicată de Dicţionarul limbii române (DA), din 1934. Sensul cuvîntului nu e lipsit de surprize: în primul rînd, aşa cum se întîmplă adesea în terminologia populară botanică sau zoologică, are o oarecare instabilitate, putînd desemna fie o specie, fie mai multe: este fie termen generic pentru insecte, fie denumire pentru gîndaci, ba chiar în mod special pentru gîndacii de bucătărie. Sensul generic este descris de Simion Florea Marian, care îşi începea cartea

(1903) cu observaţia că „limba română are mai multe cuvinte cu înţelesul de insect, şi anume:

(p. V). În graiurile populare, aceşti termeni grupează referenţi destul de diferiţi de cei ai clasificărilor ştiinţifice:

nu denumeşte doar coleoptere, ci şi insectele în genere, omizile, în mod particular viermii de mătase, iar în unele zone şoarecii sau chiar şerpii. Categoria conceptuală implicită ar fi ceva de genul „vietate nedorită în gospodărie, care mişună sau se tîrăşte“.

a suferit şi o evoluţie semantică specială, care a condus la apariţia sensului „glumă, păcăleală, lucru neserios, fals“, înregistrat de dicţionare mai ales în unele expresii – „

= a spune fleacuri, minciuni“;

= a fi neserios, a face farse, glume (nepotrivite)“ (DEX) – şi frecvent în stilul colocvial: „n-am fost niciodată adeptul acestor scuze, care mi se par ridicole. Că a greşit arbitrul, că terenul a fost un cîmp de cartofi sau că nu s-a prins perioada maximă a mareei oceanului planetar. Astea-s nişte

“ (

). 

Originea termenului

nu este certă, fiind sugerată doar printr-o formulă la care se recurge în lipsă de ceva mai bun – „probabil origine onomatopeică“. Nu este lămurită nici trecerea de la sensul „insectă“ la sensul „păcăleală“. În acest caz, mi se pare foarte probabil ca schimbarea semantică să se fi produs pornind de la utilizările termenului

pentru a evoca (la fel ca şi

) o fiinţă malefică, nedefinită, cu scopul de a-i speria pe copii. Pare destul de normal ca insectele nedorite să devină şi sperietoare pentru copii – şi la fel de normal este ca ameninţările părinteşti să fie ulterior reinterpretate ca păcăleli şi glume. Ar fi cîteva indicii în acest sens: într-o schiţă a lui Th. D. Speranţia („Goanga“, în

supliment al ziarului

din 14.04.1903), este pusă în scenă o situaţie în care bunica îşi avertizează nepotul să nu pună mîna pe călimară: „Ba să n-o atingi de loc, că atunci iese o

…“. În

(1967) al lui D. Udrescu e înregistrată forma goagă „fiinţă închipuită, monstru“, invocată exact pentru a-i speria pe copii: „Vine

(sau

şi te pupă, dacă ieşi afară!“. Formula versificată folosită într-un fel de joc cu copiii mici – „vine

pe perete şi te prinde de ureche“ – este cunoscută, cred, de toată lumea, în diverse variante.

este şi denumirea unui motiv decorativ pe ouăle de Paşte („goanga cu trei capete“); desenele stilizate reproduse în C. Rădulescu-Codin,

(1929) sugerează ceva nedefinit, între omidă şi balaur. 

Revenind la pluralul

, nu este exclus ca acesta să indice şi un început de specializare semantică: stîrpim gongile, dar ne ţinem de

.  

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).