Din nou

Din nou, plagiatul.

Plagiatul trebuie distrus. Unii, cu voce tremurată, îl proclamă plaga naţiunii. Alţii, pe la colţuri, chicotesc pe seama naivităţii unor profesoraşi, care, zic ei, vor să se bage în seamă. Iar alţii ridică din umeri, întrebîndu-se ce-o mai fi şi cu nacafaua asta. Pe toţi însă îi reuneşte dorinţa de a vedea acest subiect scos de pe tapet: unii, din indignare, alţii, de teamă, alţii pur şi simplu din plictiseală. 

Dar pînă acolo mai e, din păcate, cale lungă. Pentru că el, plagiatul, dat afară pe uşă, se reîntoarce pe fereastră. Şi aşa, uruiala continuă, spre, sperăm, însănătoşirea naţiunii, amuţirea chicotelilior şi instaurarea binemeritatului plictis al normalităţii.

Îmi cer din capul locului iertare dacă, în cele ce urmează, constrîns de împrejurări, voi da glas şi unor truisme invocate frecvent, dar fără prea mare efect şi sper măcar că acest lucru nu mă va pune pe mine însumi sub delictul infamant pe care îl discut. 

Avem, pentru cine nu ştia deja, şi o definiţie formală, legală, a plagiatului, care, în OG nr. 28/2011, sună astfel: „expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale“. O definiţie „generoasă“ în privinţa ariei de acoperire – se propune acum extinderea acesteia şi pentru „ilustraţii, fotografii, scheme“ şi probabil lista ar putea fi prelungită –, dar, strict legal vorbind, inoperantă: cum să demonstrezi actul „extragerii“ acestora de către cel incriminat? Organizînd un flagrant cu camera ascunsă în timp ce acesta îşi compune opera? 

Din punctul meu de vedere, ar trebui distinse net cele două faţete ale plagiatului: una ce ţine de legislaţia drepturilor de autor şi care are în vedere posibilul prejudiciu, moral şi/sau material, pe care preluarea ilicită din diverse surse îl poate cauza autorilor acestora, alta, proprie sistemului de educaţie şi deontologiei cercetării ştiinţifice, care are un caracter etic, nu juridic. Sper să nu apuc vremurile în care aş fi nevoit să fac googăleala de rutină, verificînd referate, lucrări de licenţă, de grad, de master sau de doctorat care mi se par suspecte, cu avocatul lîngă mine. Şi mă nelinişteşte profund modul în care persoane simandicoase, oficiale, jonglează nonşalant între paliere. Eticul, stimabili apologeţi ai „statului de drept“ acolo unde nu e cazul, e o componentă la fel de importantă a stării de sănătate a unei societăţi ca şi juridicul, iar misiunea de a-i conserva vigoarea între concetăţeni revine, în primul rînd, educaţiei. Simţul dreptăţii precedă actul legiferant. Iar probitatea, cinstea, corectitudinea, demnitatea, onoarea şi toate celelalte nu se judecă doar după cum ai sau nu cazier penal.

Înapoi la text. Este plagiatul, ca încălcare a unei norme deontologice, demonstrabil? De către cine şi cu ce mijloace? 

Cînd este vorba despre un plagiat „textual“ sau „literal“, orice ins care ştie să citească îl poate detecta. Este vorba despre detectarea ariei de coincidenţă între o presupusă sursă şi presupusul debitor. De numărare de semne, rînduri, paragrafe, pagini. 

Cînd ajungem însă la interpretarea numărătorii, lucrurile se complică. I-am auzit, de pildă, pe unii susţinînd că e admisibil să iei cu japca din alte surse, fără a respecta rigorile citării, pînă la 20% din textul propriu. E o aberaţie fără margini. Regula e simplă şi fără echivoc: dacă ai chef să copiezi, fie şi un singur rînd, spune cui îi aparţine acesta de fapt. 

Este foarte adevărat, pe de altă parte, că, din perspectivă deontologică, depistarea unei identităţi sau a unei similitudini textuale nu atrage automat verdictul de fraudă intelectuală. Acestea pot fi rezultatul unei neglijenţe sau, în unele cazuri, chiar al unei indezirabile coincidenţe.

Un tînăr cercetător care publicase un articol, parte a tezei de doctorat, într-o revistă de specialitate, în limba engleză, s-a trezit cu o acuzaţie de plagiat din partea unor autori de pe cu totul alte meleaguri, susţinută de editura care girase apariţia textului acestora. Era vorba despre cîteva rînduri, preluate, se pare, printr-o sursă intermediară. Plagiatul, ca identitate textuală, era pe cît de evident, pe atît de absurd. Indicarea sursei nu ar fi prejudiciat cu nimic calitatea articolului. O neglijenţă. O stupiditate. Plătită cu o scrisoare de scuze şi retragerea de la doctorat. Pentru că şi neglijenţele se plătesc. Dar nu cu preţul demnităţii profesionale, ca fraudele. 

E iarăşi evident că, atunci cînd avem de-a face cu o neglijenţă repetitivă, sistematică şi cînd mostrele de plagiarism se repetă la fiecare cîteva pagini sau uneori chiar pe aceeaşi pagină, nu mai e loc de uitare sau de zăpăceală. E vorba despre un comportament deviant, care se cuvine sancţionat ca atare. 

Dacă ai plecat de la o recepţie luînd haina altcuiva de la garderobă (mi s-a întîmplat) sau dacă ai fost surprins bîjbîind cu cheia la uşa altui apartament (am păţit-o), nu înseamnă neapărat că eşti hoţ sau spărgător. Dar dacă ai lăsat în cuier un parpalac de postav îmbrăcînd în schimb o zibelină, sau dacă ai venit în talie şi ai plecat cu trei paltoane sub braţ, sau dacă încercai să intri la tine acasă deşi locuieşti în alt oraş, nu va fi simplu să-ţi dovedeşti inocenţa. Cam aşa stau lucrurile şi cu plagiatul. Cu deosebirea că, pentru acesta din urmă, există şi poliţii speciale, capabile să demonstreze, după caz, fie că orice haină devine a ta atunci cînd o pui pe tine, fie că nu contează în ce oraş locuieşti atunci cînd ai nevoie de căldura unui cămin. Sper, măcar, că poliţia noastră cea de toate zilele nu funcţionează după principii similare.

Nu mă bucur atunci cînd, scobind ba pe net, ba prin bibliotecă, îmi confirm suspiciunea că o lucrare studenţească nu e făcută corect. Pe de o parte, sînt satisfăcut că flerul meu funcţionează, pe de alta, însă, aş fi preferat să nu fie aşa. Ştiu însă că, atîta vreme cît funcţionez într-un sistem bazat pe selecţie şi pe competiţie, ar fi complet nedrept să închid ochii şi ar fi mizerabil să-i închid doar atunci cînd e vorba de nişte nume sau de nişte funcţii cu statut special. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.