„E foarte greu să nu fii corupt“
„Sînt şocat cu Oprescu. Dar nu din cauză că lua şpagă. Ci de cît de prost a fost“ (auzită de Vlad Mixich de la un pesedist de frunte). Avem deci un răspuns la dilema zilei: cum a fost posibil ca Sorin Oprescu să ia şpagă în condiţiile date? Iar condiţiile date sînt următoarele. Doi dintre ceilalţi şase primari bucureşteni aleşi odată cu Sorin Oprescu sînt în arest – întîmplător sau nu, cei cu cel mai mare succes electoral, aflaţi amîndoi la al
-lea mandat: Chiliman şi Vanghelie. Anul trecut a fost arestat pentru luare de mită şeful Direcţiei Infrastructură de la Primăria Generală, condusă de Oprescu. În 2015, alţi doi înalţi funcţionari din subordinea lui Oprescu au fost arestaţi pentru corupţie, dintre care unul era consilierul său personal. Prins în flagrant, acuzat de luare de mită şi trafic de influenţă. Dacă încercăm să ne punem în pielea unui procuror care îl anchetează pe consilierul primarului şi îl acuză de trafic de influenţă, cam ce ne-ar trece prin minte? Oare în numele cui trafica influenţă consilierul personal al primarului? Oare îl plătea cineva pe consilier pentru că avea ochi frumoşi sau pentru că avea influenţă asupra altcuiva? A cui oare?
Dacă eşti un procuror rezonabil de isteţ încerci să ajungi la şef şi îl ai pe radar pentru că, în acel caz, ai un indiciu puternic că şeful celui pe care l-ai prins e adevăratul beneficiar al schemei de corupţie. Asta e ceea ce fac procurorii normali. Dacă nu faci asta, intri la categoria procurori-mămăligă. Cum îmi explica un procuror din Republica Moldova cînd l-am întrebat cum se face că arestează numai plevuşcă: păi, nu ne obligă legea să ne uităm mai sus, facem dosare cu ce sesizări avem şi avem multe dosare. Adevărul e că aveau multe dosare, medici, profesori care vindeau examene, maximum cîţiva viceprimari de sate. Îi zic, aşa, mai pe ocolite, ca să nu pară că îl iau de sus: totuşi, job-ul dumneavoastră e să stîrpiţi corupţia, nu să faceţi un număr X de dosare şi, dacă nu vă duceţi spre şefii ăstora de iau mita, ei vor înlocui doar cărăuşii mititei, pentru că şefii doar încasează de la subordonaţi. Omul se uită la mine cu aerul că „bă, tu faci pe prostul“ şi repetă: nu ne obligă legea. Dacă era primar în Republica Moldova, Oprescu nu se putea aştepta la probleme, dar nu degeaba se strigă acum la Chişinău ca DNA să treacă Prutul. Oprescu nu doar că îşi desfăşura activitatea într-un mediu de risc – tot picau pe dosare oameni din jur sau din poziţii similare –, dar avea toate motivele să creadă că vreun procuror în căutare de trofee majore era cu ochii pe el.
Atunci de ce să o facă? Pesedistul lui Vlad Mixich spune că pur şi simplu a fost prost. Psihologul Mihai Copăceanu spune, pentru
, că probabil era dependent: „Dependenţa de venituri mari este ca dependenţa de jocurile de noroc, iar dorinţa de a cîştiga cît mai mulţi bani este mai mare decît conştientizarea consecinţelor. Cei care intră în acest joc dezvoltă o gîndire iraţională“. Deci avem ipoteza dependenţei, intrăm pe tărîmul iraţionalului. Moise Guran crede şi el că e vorba de dependenţă plus lăcomie: pur şi simplu nu te poţi abţine să iei.
O variantă ceva mai puţin iraţională e aceea că Oprescu se credea protejat. Dacă urmăreşti amănuntele cazului, se vede un sistem de muls bani bine pus la punct, o instituţie organizată astfel încît să producă şpagă şi să o distribuie în sus. Primăria oferă contracte unor firme controlate prin intermediari tot de oameni din Primărie. Firmele respective subcontractează lucrările şi păstrează o diferenţă din banii din contract – achiziţiile sînt de la bun început supraevaluate ca să includă şpaga. Această diferenţă este spălată de interpuşi şi ajunge la oamenii primarului în
. Nu însă şi la primar direct. DNA l-a urmărit pe Oprescu cinci luni pînă la operaţiunea de sîmbătă seară. Cînd, în mod neaşteptat, Oprescu l-a chemat la el pe directorul care i-a adus şpaga. De ce a făcut asta? Nu se ştie. A fost un noroc neaşteptat al procurorilor. O fi avut omul nevoie de nişte bani urgent, tuturor ni se întîmplă. O fi crezut că DNA şi SRI nu lucrează în week-end. Directorul merge la Oprescu cu 25.000 de euro, în bancnote ale căror serii au fost înregistrate de procurori. Aici intervine alt amănunt interesant: DNA nu a scris „mită“ pe bani cu vopsea specială. Cică au apărut nişte brelocuri care văd vopseaua aia incoloră la ochiul liber şi e de bonton să ai aşa ceva. Ori că DNA ştia sigur, ori că bănuia, ori că nu a vrut să rişte, cert e că nu au scris pe bani, au înregistrat seriile. Respectivul merge la Oprescu, lasă bani în celebra de acum scenă cu perna de pe canapea şi pleacă. Oprescu ia 5000 de euro mărunţiş din banii ăştia şi pleacă. E oprit în trafic de procurori, care găsesc asupra lui bancnotele cu seriile înregistrate. Avem amănunte de filme cu mafioţi americani, care se protejează de obicei, dar au un moment de slăbiciune şi trebuie să ai procurori pe fază ca să reuşeşti o operaţiune de demascare tocmai atunci. Probabil că Oprescu a crezut că nu poate fi prins în modul în care au făcut-o. S-a crezut mai deştept decît este.
Pe lîngă asta, cînd ai organizat o întreagă primărie ca să mulgi şpăgile în sus, cum faci să te opreşti? Cum concediezi oamenii şi firmele-bidon, cum întreţii maşinăria politică ce funcţionează pe bani (mai ales dacă eşti aparent independent, deci ţi-ai declarat independenţa şi nu mai sugi bani de la fondul partidului)? Serios vorbesc: cum faci să opreşti maşinăria dacă nu mai vrei să fii corupt? La începutul anului s-a lansat un studiu interesant: „Opinia persoanelor condamnate privind cauzele şi consecinţele corupţiei“, făcut în comun de Universitatea din Amsterdam şi cea din Bucureşti. Cu ajutorul Ministerului Justiţiei (care a comandat studiul ca parte din implementarea Strategiei Naţionale Anticorupţie), sociologii au aplicat un chestionar unui număr de 315 persoane condamnate pentru corupţie şi apoi au intervievat 50 dintre acestea. Deci vorbim despre oameni pe care judecătorii i-au găsit, cu sentinţe definitive, vinovaţi de corupţie, cei mai mulţi dintre ei aflîndu-se în penitenciare (chestionarul a fost trimis şi celor condamnaţi cu suspendare, dar rata de răspuns a fost mică acolo). Avem, deci, un tablou sociologic complex al corupţilor României – o şansă nesperată. Din păcate, o şansă destul de prost fructificată pentru că studiul este infernal scris, fără concluzii clare, fără ca datele cele mai interesante să fie prezentate ca atare, ci doar (prost) interpretate şi relatate. Dar dincolo de asta, o imagine tot avem.
Majoritatea celor condamnaţi pentru corupţie nu cred că au făcut ceva greşit şi nici nu cred că ce au făcut ei chiar este corupţie, se întîmplă să fie aşa doar pentru că asta au decis nişte judecători, cum zice unul în interviu. Cei – minoritari – care acceptă că totuşi sînt vinovaţi nu lasă să se vadă vreo urmă de remuşcare sau responsabilitate personală: „întregul sistem încurajează corupţia“, „corupţia este o practică“, „toată lumea face acest lucru, aşa că nu puteam eu fi diferit“, „cînd şeful îţi spune să faci ceva, faci acel lucru“, „în caz contrar, mi-aş fi pierdut locul de muncă“.
Cei mai mulţi spun că au făcut-o pentru bani (salariul mic e invocat de mulţi), dar în unele cazuri asta aşteaptă familia de la tine: să îi ajuţi dacă eşti într-o funcţie. Cum adică să fie vărul şef la Primărie şi să nu-i dea casă mătuşii? În Uganda, i-au alungat pe indienii aduşi de britanici şi le-au confiscat magazinele. Le-au dat unor localnici care au falimentat rapid pentru că venea tot tribul şi lua chestii gratis: adică cum să plătesc la văru-miu pentru făină, păi nu sîntem rude? Aşa se întîmplă în societăţile unde rudenia bate regula legală în mod sistematic. Am auzit povestea asta cu oamenii care pică pentru rude în cazuri de corupţie surprinzător de des. Eşti om rău şi nefamilist dacă nu îţi ajuţi rudele, nu? Nu se laudă public Alina Mungiu-Pippidi cum şi-a băgat fratele la facultate cu un telefon? Scuzaţi că dau exemplul acesta, dar ironia e prea mare: dacă şefa de trib de la România Curată se laudă public că pune pile pentru frate, asta zice ceva despre distanţa dintre norma legală şi norma socială reală.
Unii mai sofisticaţi dintre corupţii condamnaţi spun chiar că au fost victimele unei mode. E o modă chestia asta cu anticorupţia, un fel de Beatlemania, iar ei sînt un fel de victime rituale ale modei impuse de americani şi de europeni, cum ar zice Adrian Severin. Concluzia aproape universală e că nimeni dintre cei condamnaţi pentru corupţie nu e realmente vinovat de corupţie. Este sindromul „De ce se începe cu mine?“ Uimitor e că după sute de sentinţe, chiar mii dacă le punem şi pe cele cu suspendare, tot mai există mirarea asta. Cînd Adrian Năstase era derutat la acest mod era cumva de înţeles – el chiar era unul dintre primii peşti mari –, dar acum? Prezumţia de bază e că nu poţi fi cu adevărat vinovat de corupţie. Adică realmente, realmente vinovat. Nu ar fi posibilă o Comisie a Adevărului pe tema corupţiei, pentru că oamenii ăştia nu consideră că poţi fi cu adevărat vinovat de corupţie. Într-un fel sau altul, a fi corupt nu a depins de tine, ci de alţii: conjunctura, sistemul, şeful, Băsescu, moda cu DNA.
„În România trebuie să ai principii morale puternice, foarte puternice, deoarece este foarte greu să nu fii corupt“, zice unul dintre cei intervievaţi în penitenciare. Asta e paradigma: trebuie să faci un efort să nu fii corupt. Un altul zice: „Dacă poţi să găseşti un singur document în care am scris că îmi însuşesc acest lucru, pot să mai stau un an în închisoare“. Omul vorbeşte despre faptul că nu a fost învăţat să nu fie corupt, nu i s-au ţinut
-uri pe tema asta, nu exista un cod etic. E aberant, dar are dreptate într-un fel: cînd corupţia e regula, să nu fii corupt e o chestie de învăţare. El a fost angajat într-o funcţie, dar asta nu înseamnă că se presupune că nu iei şpagă, nu a semnat pentru aşa ceva. Şpaga e starea naturală a omului, să nu iei şpagă se învaţă.
În iunie, tot personalul Serviciului de Expertiză Medicală al Casei de Pensii Bihor a fost reţinut de Parchetul din Bihor. Cinci medici şi cinci asistente. Toţi angajaţii unei instituţii au fost arestaţi, probabil a rămas portarul, deşi nu sînt sigur, el e un om important la instituţiile cu cozi şi mercurial de şpagă. Aveau ascunse prin geamantane 2,8 milioane de lei. Aceasta e instituţia care a fabricat dosare pentru pensionarea medicală – ştiu de la mama ce greu e să iei adeverinţă de la ei chiar dacă eşti bolnav pe bune. Cum faci să nu iei şpagă acolo? E chestie de învăţare şi „principii morale ferme“, cum zice omul de mai sus.
Bogdan Popa a fost numit de Sorin Oprescu director la instituţia care gestionează Palatele brâncoveneşti. Acolo a avut nişte contracte de amenajare date firmelor pe care tot el le controla prin intermediar. Apoi a fost mutat de la Palate pentru că nu mai existau contracte din care să ia şpagă. A fost mutat la cimitire, unde se făceau lucrări de canalizare. Acum, dacă ne gîndim din perspectiva domnului Popa, nu e ca şi cum el se trezea dimineaţa şi se gîndea: dom’le, azi iau şpagă sau nu iau? Acesta era job-ul lui: să ia şpaga, pentru aşa ceva era angajat de şeful său, Oprescu. Asta înseamnă că nu e vinovat? Nu, asta înseamnă că intrăm în discuţii mult mai complicate cînd vorbim despre corupţie endemică: aceşti oameni organizează instituţiile astfel încît să ia şpagă. Nu e o opţiune individuală sau cu o determinare clară în timp (azi nu iau şpagă, să nu cumva…). E o opţiune să intri în reţea sau să nu intri. Şi odată intrat, nu te opreşti cînd vrei tu. Din această perspectivă, corupţia seamănă mai mult cu infracţiunile organizate în grup: crima organizată, crimele împotriva umanităţii, traficul de persoane etc. Responsabilitatea e individuală, dar fapta – nu. De la această realitate aiuritoare pentru noi, cei din afară, trebuie să plecăm şi cînd analizăm, şi cînd anchetăm corupţia. Chiar şi atunci cînd încercăm să înţelegem de ce a furat Sorin Oprescu: pentru că aşa era organizat totul, odată ce ai organizat o primărie ca să furi, nu poţi să nu furi: ai furat deja prea mult, ştiu prea mulţi, care aşteaptă în continuare de la tine să faci acelaşi lucru. Soluţia e să nu o organizezi aşa.
