Reflecţii despre patologia solidarităţii

Despre solidaritate – numai de bine, vor spune, de îndată, solidari, o sumedenie de inşi principiali, pentru care orice aglutinare veselă, orice înregimentare băţoasă, orice complicitate cool sînt însemne ale „spiritului civic“. 

Ştiu şi eu care sînt părţile bune ale solidarităţii, atunci cînd e înţeleasă ca sentiment al aderenţei la o idee benefică sau ca reacţie promptă la mari şi primejdioase derapaje publice, sau ca îndemn la compasiune pentru cei nedreptăţiţi, persecutaţi, fără altă protecţie decît conştiinţa vie a concetăţenilor lor. 

Dar, ca toate lucrurile omeneşti, şi solidaritatea îşi are capcanele ei, latenţa ei de caricatură. Nu orice îngrămădeală pitorească, nu orice „angajare“ retorică, nu orice chermeză de stradă, în care forma contează mai mult decît substanţa „mişcării“, ilustrează corect şi fac cinste unui concept, altfel, nobil. Am, de pildă, rezerve cînd văd manifestîndu-se, în diverse situaţii, o oarbă „solidaritate de generaţie“. Sigur că e normal, „fiziologic“ normal, ca cei de-o vîrstă să se simtă mai apropiaţi între ei decît faţă de cei de vîrste diferite. Dar „diferenţa“ nu poate fi, pentru omul raţional, un criteriu în sine. Nici adevărul, nici frumuseţea interioară, nici cultura valorilor nu se distribuie după anul naşterii. Dacă singurul criteriu de a fi de acord cu semenul tău este coincidenţa calendaristică a apariţiei pe lume, cedezi, inevitabil, unui stereotip cronologic, exterior, fără nici o legătură cu realitatea. Discriminarea vîrstelor, fie că îi avantajează pe bătrîni sau pe tineri, presupune o judecată superficială, „cantitativă“, asupra unor opţiuni şi împrejurări infinit mai subtile. 

Greu de acceptat, din punctul meu de vedere, este şi solidaritatea

, dictată de (ultima) modă, în care decisivă nu e alegerea personalizată, ci aceea impusă din afară, de „spiritul (instantaneu) al vremii“. „Sîntem generaţia

-ului, a coafurii punk, a blugilor sfîşiaţi, a stilului hipster, a Facebook-ului şi a nonconformismului“ – sună definiţia de sine a multora. („Sînt generaţia PRO, îmi place să mă distrez!“ – auzeam, acum cîţiva ani, pe un post de televiziune.) N-am nimic împotrivă: nu exclud ca unii din cei vizaţi să fie autentici şi amuzanţi. Respectabili. Ce nu-mi place e „masificarea“ survenită prin aderenţă de gaşcă. Criteriile nu vin dinăuntru, nu sînt marca unei personalităţi articulate, ci un ambalaj de împrumut, o costumaţie importată, un duh impersonal, asumat, fără reflecţie, de personaje necoapte, inapte să gîndească şi să hotărască pe cont propriu. Cu alte cuvinte, în locul comportamentului autonom, se instalează fascinaţia mimetică pentru o opţiune gata făcută. „Nu fac cum vreau eu, fac cum am văzut că «se face».“ Adaug că, de regulă, acest fel de a fi e azvîrlit pe piaţă cu un aplomb, o suficienţă, o agresivitate de natură să-i condamne pe opozanţi la penumbra „conservatorilor reacţionari“, a filistinilor ineducabili, a rebutului uman. „Libertatea“ pe care o proclamă practicanţii „non-convenţionalului“ e interzisă celor nealiniaţi, declasaţi prin însăşi distanţa critică pe care şi-o iau faţă de amprenta momentului. 

Un tip de solidaritate discutabil este acela care rezultă din religia angajării. Nu se cuvine să stai deoparte. Chiar dacă nu înţelegi întotdeauna despre ce e vorba, chiar dacă nu eşti sută la sută convins că strigătul tău e legitim, că ai adoptat o „cauză“ perfect acoperită raţional, important e să nu te laşi! Să ieşi la luptă! Să dai de pămînt cu

-ul! N-ai neapărat soluţii. Ai nervi! Ai drepturi! Şi, oricum, nu rişti nimic! Din păcate. Uneori, e cool să ai de-a face cu jandarmii. Capeţi, astfel, un nimb haiducesc, „te dă la televizor“, devii „ideolog“ şi poate „lider“. 

E de la sine înţeles că cea mai tristă (şi pernicioasă) formă de solidaritate este solidaritatea bazată strict pe interes: politicieni, oameni de afaceri, infractori, carierişti de duzină, colegi de breaslă „ţin aproape“ nu pentru a sluji o cauză bună, ci pentru a-şi obloji intrigile, matrapazlîcurile, vanităţile, proiectele de parvenire proprii.

Alteori, solidaritatea „de grup“ e un mod de a camufla lipsa identităţii individuale. Cînd nu ai un profil bine definit, te recomanzi prin apartenenţa la o categorie. Carenţa eului se compensează prin supralicitarea unui „noi“ atotcuprinzător, în care te laşi absorbit, pentru a te sustrage obligaţiei de a avea un chip distinct.

Mai e şi „solidaritatea“ derivată dintr-o dorinţă multiplu împărtăşită de a participa la o „paranghelie“. Viermuiala comunitară (de stradă, de club, de stadion) devine hobby. „Vrem

!“, „Te fac o Piaţa Universităţii?“, „Vii diseară la un marş de protest?“ 

Reflecţiile de mai sus nu vor, cu nici un chip, să relativizeze în vreun fel virtutea solidarităţii. Nici dreptul fiecărei generaţii de a-şi lua distanţă faţă de predecesori, nici panaşul excentricilor îndrăgostiţi de ornamente „tari“, nici nevoia de manifestare publică pe teme de interes comun. Vrem doar să consolidăm hotarul esenţial, riguros şi igienic dintre solidaritate şi spirit gregar, dintre solidaritate şi colectivism, dintre solidaritate şi complicitate impură. 

(apărut pe adevarul.ro, 30 iunie 2014)