Gratitudinea unui soldat

Viitorul meu socru era, spre sfîrşitul anilor ’80, unul dintre cei cîţiva comandanţi ai trupelor de geniu din România. Avea în subordine mai multe unităţi militare din zona Galaţi-Brăila-Constanţa. În acea perioadă, într-o frumoasă după-amiază de toamnă, maică-mea (profesoară de franceză la un liceu din Iaşi) se trezeşte la uşă cu tatăl unui fost elev – Bicer pe numele său inubliabil – căruia îi fusese şi dirigintă. „Tovarăşa dirigintă, vai, ce bine să vă găsesc şi ce bucurie să vă revăd! Vai, numai dumneavoastră ne puteţi ajuta! E o minune reîntîlnirea noastră şi o binecuvîntare, cu siguranţă, pentru copilaşul meu, dragul de Cristinel, pe care vi-l amintiţi neîndoios!“ Maică-mea şi-l amintea pe Cristinel, cum să nu? Era un nătărău şi jumătate, cuminte şi conformist cam ca toţi nătărăii. Ce se întîmplase însă? Prin intermediul unui inefabil şi straniu telefon fără fir – extrem de eficace altfel, după cum se vede, în epocă –, Bicer şi ai lui aflaseră că băiatul dirigei, studinte la Engleză, „s-ar afla în vorbă“, cum se spunea pe atunci, cu o, la rîndu-i, tînără studioasă în ale filologiei, nimeni alta decît fata comandantului de genişti din regiunea unde îşi satisfăcea stagiul militar blîndul Cristinel. Oare n-ar putea acest „băiet“-studinte, să pună o vorbă bună şi pentru „băieţelul“-soldat? Mai ales că Bicer nu cerea marea cu sarea. Şi-ar fi dorit doar o permisie ceva mai lungă (depusese deja jurămîntul), pentru a participa la nunta unui frate mai mare şi a petrece puţin timp cu familia. Dacă intervenţia importantului comandant în favoarea sa s-ar fi produs, negreşit că, pe lîngă un pic de libertate, Cristinel ar fi cîştigat şi „o ţîră“ de respect din partea superiorilor. „Pentru că viaţa-i grea în armată, să ştiţi, tovarăşa dirigintă!“ Maică-mea – fire milostivă şi degrabă săritoare la nevoie – îi promise domnului Bicer că va încerca tot ce-i va fi în putinţă, tremurînd totuşi în sinea ei, nu atît la gîndul solidităţii relaţiei dintre „studinte“ şi „fata de colonel“, cît la cel al disponibilităţii colonelului ca atare de a exersa acte caritabile pe un recrut complet necunoscut. Prin urmare, mi-a comunicat, destul de ezitantă, amănuntele „cazului Bicer“ chiar în seara respectivă, iar eu – de voie, de nevoie, tîrîş-grăpiş – i le-am comunicat fiicei comandantului de genişti a doua zi, la prima oră. 

Lipsită de Internet, Skype şi telefonie mobilă, lumea aceea părea să deţină o misterioasă dinamică a comunicării rapide, întrucît, cam la o săptămînă de la consumarea dialogurilor încrucişate, ai mei trăiesc surpriza unei vizite abrupte a Bicer Cristinelului însuşi, bronzat de muncile cîmpului şi tuns periuţă. Deşi îmbrăcat civil, a salutat milităreşte, ducînd mîna la un chipiu imaginar şi lovindu-şi călcîiele zgomotos. Fericită de izbîndă, maică-mea l-a invitat în casă, oferindu-i dulceaţă de cireşe amare şi cafea. O mişcase gestul bietului copil de a veni să-i mulţumească personal pe parcursul scurtei sale permisii. Află, surprinsă din nou, că permisia nu era tocmai scurtă, măcar după standardele timpului. Bicer primise douăzeci şi patru de zile de libertate. Mama s-a gîndit imediat că va trebui să-l sune pe colonel şi să-i mulţumească pentru gestul generos. Va inventa şi un discurs indirect de recunoştinţă pentru Cristinel (la cum şi-l amintea din liceu, suficient de inabil cu vorbele, erau slabe speranţe ca el să reuşească acest lucru, cu atît mai mult cu cît poziţia de soldat nu-i prea permitea accesul la vîrfurile ierarhiei!). Cumva neaşteptat, proaspăt descins în universul civililor, Bicer arăta oarece impulsuri narative. Dorea cu orice preţ să povestească momentul obţinerii permisiei. „Nici nu vă imaginaţi, tovarăşa dirigintă, în ce iad am nimerit la Galaţi! Avem un comandant de unitate care ne blestemă de dimineaţă pînă seara. Usca-vi-s-ar labele pe arme, borfaşilor! Mînca-v-ar rîia de porci! Găuri-v-ar şrapnelul duşman, neisprăviţilor! În fiecare clipă ne bruftuluieşte şi ne pune la treabă. Ofiţerii ne lovesc, iar subofiţerii ne iau pachetele cu mîncare. Ce mai, e un coşmar!“ Bicer se opri deprimat, iar maică-mea avu senzaţia, pentru o clipă, că va izbucni în plîns. „Pînă într-o zi, cînd o Dacie neagră a intrat în curtea unităţii!“, îşi reluă soldatul confesiunea cu un ton brusc optimist, similar muzicii din filmele nord-coreene, atunci cînd apărea un tablou de-al lui Kim Ir Sen zîmbind rotofei şi satisfăcut. „Din ea a coborît tovarăşul comandant (colonelul genist, n.m.). Avea ochelari fumurii şi pieptul plin de însemne. Unitatea dîrdîia în poziţie de drepţi, de la comandantul rău pînă la ultimul fruntaş. A zis: pe Bicer îl treci cu permisie două săptămîni şi apoi cu încă zece zile detaşare la mine la garnizoană. S-a urcat în maşină şi a plecat. Nu pot să vă spun cu ce frică m-au privit toţi, tovarăşa profesoară! Devenisem un adevărat zeu.“ 

Cristinel şi-a savurat, retrospectiv, alura sacră printr-o nouă clipă de tăcere. După intervalul de suspans epic, reveni intempestiv: „De aceea am trecut azi pe la dumneavoastră, tovarăşa dirigintă! Pentru a aduce caldele mele mulţumiri tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului şi comandantul suprem al bravelor noastre forţe armate!“. Maică-mea – stupefiată – mi-a mărturisit că a vrut să-l întrebe dacă nu avea, rătăcit, pe undeva, prin raniţă, pistolul Carpaţi, pentru a i-l împrumuta cîteva secunde să-şi tragă singură un glonte în cap. A renunţat însă, îngrozindu-se că Bicer ar fi putut să răspundă: „Da, să trăiţi, îl am!“. 

Prezentul discontinuu,