EDITORIALE ȘI OPINII

O cunosc pe această prietenă a mea de aproape trei decenii. Din vremea studenţiei, dinainte de ’89. După cîţiva ani, la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, un amic comun îmi spune că prietena a terminat studii post-universitare serioase în străinătate şi că a fost angajată la o instituţie europeană.

În tot atîta măsură în care Azerbaidjanul cu Jocurile lor Eurolimpice, Georgia şi a sa Supercupă Barca-Atleti sau China, care a găzduit Supercupa Italiei pe un soi de orezărie, vor fi şi ele cuprinse în spaţiul de liberă circulaţie continental. Dar Schengen e oricum depăşit şi înlocuit cu drumul Alepului parcurs în sens invers.

Cancelarul german Angela Merkel avea dreptate. Criza migranţilor este, de departe, mai gravă decît cea a Greciei. În definitiv, în cazul grec, scenariul cel mai rău ar fi ca, din motive tehnice, ţara să iasă pentru o perioadă din zona euro şi, foarte puţin probabil, din Uniunea Europeană.

Înaintea vacanţei de vară, dl Tăriceanu, omul PSD în fruntea Senatului, a anunţat constituirea unei comisii senatoriale de evaluare a democraţiei. Dl Ponta a salutat entuziast iniţiativa dlui Tăriceanu, numind-o „curajoasă“. Bravos, straşnic bărbat!

Cine a avut curiozitatea să se uite, pe la jumătatea lunii iulie, la posturile de televiziune greceşti a trăit, desigur, experienţa unui sentiment politic de familiaritate (în faţa unor dezbateri purtate pînă noaptea tîrziu, violente în ton, dar încheiate cu un vot cuminte) – şi mai ales a unuia lingvistic.

Zi de zi, de dimineaţă, sălile de lectură de la parterul şi etajul întîi ale Bibliotecii Judeţene sînt ocupate de peste o sută de absolvenţi de la Medicină şi Drept. Şi unii, şi alţii nu mai au alt loc unde să înveţe.

Festivitatea de premiere a regatei se încheia cu muzică. Un tip cu un pîntec mic şi rotunjor, pălărie neagră şi costum verde, ca un greiere, se pregătea să cînte la buzuki. Eram la o masă cîţiva oameni de vîrste diferite. Nu ne cunoşteam între noi decît, cel mult, cîte doi. Ne aşteptau însă 24 de ore de mers în comun.

În a doua jumătate a anilor ’80, ajunsese faimoasă, printre redactorii din presa studenţească ieşeană, o contabilă-şefă din structurile UASCR, doamna Duminică, însărcinată cu autorizarea cheltuielilor de tipărire a revistelor Dialog, Opinia studenţească şi Viaţa Politehnicii.

Ministrul francez al Economiei, Emmanuel Macron, propune o reformă profundă a Uniunii Europene şi a zonei euro. Într-un interviu recent acordat Süddeutsche Zeitung, Macron spune că planurile de ajutor pentru Grecia şi criza financiară din ultimii ani au arătat că uniunea monetară nu funcţionează bine.

Vremurile sînt cum sînt, vremea este cum este. Adevărata problemă este alta: cei care adminstrează vremurile pendulează, impenitenţi, între inepţie, iresponsabilitate şi carnavalesc, iar cei care trebuie să ne comunice „starea vremii“ – între incompetenţă, suficienţă şi delir.

Mituri desfiinţate: românii nu sînt nici prietenoşi, nici ospitalieri! – ne-au anunţat Claudia Spiridon şi Remus Florescu în ziarul Adevărul de pe 1 aprilie.

Am primit acum doi ani un e-mail scurt şi tare trist de la una dintre cele mai dragi prietene: aşa. deci nepotul meu şi fratele meu ar împuşca ţigani. minunat. Cînd sînt amărît încerc să îmi amintesc lucruri haioase şi scriu. Am scris atunci o poveste.

La Rizo mă gîndesc des în ultima vreme. De fapt, de cîte ori văd cîte un reportaj despre alţi şi alţi refugiaţi care supravieţuiesc (sau nu) unei încercări de a ajunge în Lumea Liberă. În Europa. Un loc unde nimeni nu îţi taie capul doar pentru că eşti de altă părere.

Andrei Roşu povestea la un TEDx despre momentul declicului, atunci cînd, ajuns seara de la muncă, cu o bere lîngă el şi, butonînd la TV, şi-a văzut băiatul de cîţiva ani imitîndu-i gestul schimbării canalelor. De atunci a făcut înconjurul lumii alergînd, înotînd şi pedalînd.

La 27 august se împlinesc 24 de ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova. Cu alte cuvinte, ultima bornă înaintea sfertului de secol – în mod normal, prilejul unui bilanţ major, al unei priviri necruţătoare către trecut şi viitor.

Orice lege, chiar şi 217/2015, cea zisă „antilegionară“, face doar în subsidiar ordine în trecutul nostru. În realitate, ea se străduieşte să ordoneze prezentul. Pentru ca situaţii de genul celei căreia îi cade victimă memoria lui Mircea Vulcănescu să nu se mai repete, chiar ne stau în putere cîteva lucruri.

Termenii uzuali în română pentru a desemna instituţia (pre)şcolară destinată copiilor mici ilustrează foarte bine influenţa unei variante a limbii – baby-talk – asupra uzului general. În contexte clar educative, vorbitorii de azi nu mai percep termenul grădiniţă ca pe un diminutiv, ci ca pe o denumire neutră, denotativă.

Scriind data trecută despre experienţa formatoare a muntelui, am resimţit o oarecare stînjeneală. Voiam să arăt cum, făcînd anumite lucruri care au de-a face mai degrabă cu bucuriile noastre decît cu efortul de luminare a minţii, dobîndim uneori înţelesuri mai grele şi mai adînci, care ne pot structura întreaga viaţă.

● Pe lîngă chioşcul pe care scrie Gogoşica, la o masă din acelea cu pătrate pentru şah încrustate, stă de obicei un pensionar slăbuţ, cu ochelari şi pălărie de pînză. Descifrează cuvinte încrucişate, avînd alături un mic radio cu antenă. Aş zice: Pleziristul fericit din vremea comunismului.

Un volum de antropologie culturală, apărut la sfîrşitul anilor ’80 în SUA şi intitulat sugestiv Finding Freedom / În căutarea libertăţii, investighează pînă la detaliu fenomenul colonizării Americii, lăsînd să se înţeleagă că ar exista o întreagă „ştiinţă“, dacă nu chiar o „artă“, a emigrării.

589 de romane noi, franceze şi străine, urmează să apară în librăriile din Franţa în noul sezon literar, începînd cu 20 august şi pînă la sfîrşitul lunii septembrie. Fenomenul numit rentrée littéraire e specific acestei pieţe. Grosul cărţilor apare mereu la sfîrşitul verii.

Ca bucureştean trăitor în centru şi fost susţinător al campaniei lui Nicuşor Dan, căpătasem o atitudine aproape automată pro-patrimoniu cînd venea vorba de treburile oraşului. Între timp m-am mai relaxat pe tema asta. Un oraş trebuie să fie şi viu, pe lîngă frumos.

Multe lucruri cutremurătoare mai poate afla omul dacă îşi dă osteneala să citească presa, zău aşa! Auziţi şi dumneavoastră, cică „mentalitatea nu s-a schimbat foarte mult faţă de perioada în care «alcoolismul urmărea fiecare pas al ţăranului» şi în care violurile prin incest erau un fapt normal“!

Pentru primii şapte ani am fost copil. Mutarea în Craiova m-a făcut ţigan. Ţigan am fost o grămadă de timp. Am tras tare şi am fost avansat la ţigan de treabă, domn ţigan, domn ţigan rom, rom, şi de curînd am fost miruit ca român şi de o televiziune, aşa că e oficial.

În primul rînd, să revăd Cetatea. Să ştiţi că e spectaculoasă rău. Mă voi rebucura că nişte bani europeni au fost bine cheltuiţi. Apoi, să mai stau la o tacla cu oarece oficialităţi locale. Oameni cu simţ al umorului şi cu multă pasiune pentru gospodăreală şi bună rînduială.

Categoric, imaginile-simbol ale acestei veri au fost acelea cu grupurile de migranţi agăţîndu-se cu disperare de garniturile trenului Eurostar ori cu plajele asaltate de cei ajunşi la bordul unor ambarcaţiuni ca vai de ele – asta în cazul în care aceşti dezmoşteniţi ai soartei au avut norocul să supravieţuiască aventurii pe mare.

Va mai dura mult pînă cînd vom putea face pace cu trecutul nostru. Constatarea nu este deloc filozofică, ci direct alarmantă: cine nu este în stare să-şi lămurească propriul trecut este incapabil să construiască un prezent plauzibil.

Formula popular-colocvială cît ai zice peşte, prin care se caracterizează rapiditatea unei acţiuni, e cunoscută de toată lumea.

Într-un CV respectabil, o pasiune de felul ăsta şi-ar găsi locul la rubrica „hobby-uri“. Pentru mine însă, ca şi pentru mulţi alţi împătimiţi ai muntelui, ea a însemnat mult mai mult decît o formă agreabilă de a-mi petrece timpul liber.

Recent, profesorul Vintilă Mihăilescu a scris un articol („Narcis şi psihologia poporului“) în Dilema veche (nr. 600, 13-19 august 2015), în care încerca să convingă că nu există o „psihologie a poporului român“ (o să vedem mai încolo, spunînd că nu există într-un sens aparte).

Omenirea găseşte şi pierde mereu lucruri senzaţionale. Unele invenţii sau descoperiri făcute înainte de vreme ori în conjuncturi istorice şi politice nefavorabile nu s-au bucurat de preţuire la timpul lor. Uneori, ele au fost redescoperite, alteori, s-au pierdut cu totul.

Vă rog să citiţi cu atenţie următoarea epigramă (scrisă de Eugen Albu): „Cu omul neşcolit şi prost / Nu lupt, că n-are nici un rost; / Dar duc o luptă infernală / Cu prostul care are şcoală“. Ea se afla, în urmă cu vreo doi ani, pe peretele frontal al unuia dintre numeroasele birouri administrative din universitatea unde lucrez.

Se întîmplă tot mai des, în Germania: militanţi de extrema dreaptă incendiază aziluri în care sînt adăpostiţi imigranţi, devastează locuinţe unde s-ar putea ascunde aceştia sau vandalizează micile dughene în care turci sau alţi imigranţi musulmani vînd kebab ori alte mărunţişuri.

În 2008, Pactul pentru Educaţie a fost semnat şi asumat de toate partidele parlamentare. Pactul prevedea că statul va aloca bani şcolilor în funcţie de numărul de elevi, banii urmează elevul. Acest principiu ar fi trebuit să înlocuiască vechiul sistem în care şcolile primesc bani pentru salariile profesorilor şi pentru dotări/investiţii.

Ştiu foarte bine că nu poţi transforma „rezonabilul“ în virtute supremă. Inventarul experienţelor noastre de viaţă nu poate fi „curăţat“ de numeroasele lui episoade nerezonabile, fără riscul de a deveni o plicticoasă peltea de cuminţenie stearpă.

Nu există nici o „psihologie a poporului“ – deci nici a poporului român. Cum aşa?! Păi, „poporul“ nu este un subiect psihic, deci nu poate fi investigat psihologic. Poporul este o construcţie politică. Şi încă una relativ recentă şi destul de capricioasă, cu geometrie variabilă, tocmai pentru că este de sorginte politică.

Aeroportul e murdar şi prost organizat. E o coadă imensă la vamă. Pentru a uşura viaţa europenilor, un ofiţer îi scoate din rînd pe toţi senegalezii şi îi pune, într-un mod umilitor, să aştepte după noi, ceilalţi, mai albi. Instincte vechi şi urîte: timp de cîteva secole, arabii i-au folosit pe africani drept sclavi.

Atunci cînd intri la un ministru sau la un parlamentar şi încerci să îl convingi că o lege ar trebui revizuită pentru că firma la care lucrezi sau pe care o deţii poate cîştiga mai mult, nu se cheamă trafic de influenţă decît în mintea unor procurori înfierbîntaţi de propria lor importanţă subită, inflamată de o vicioasă complicitate cu televiziunile degrabă căutătoare de reiting şi breiching niuz.

Întotdeauna apropierile ne complexează. Situaţiile Stelei şi Astrei sînt tare diferite. Campioana a dat de un adversar care îşi fardează slăbiciunile cu o puternică doză de motivaţie cîteodată fanfaronă, dar acţionînd mai mereu inhibitor asupra latinităţii dunărene.

Mai întîi de toate, problema este că decidentul român acţionează sub semnul urgenţei. Sau, mai bine zis, improvizează. Încropeşte. Astfel încît provizoratul devine o stare permanentă. Aşa şi cu legislaţia privind simbolurile şi manifestările cu caracter extremist.

Explicaţia legării plăcerii de proprietate nu este deloc greu de dat. În linie cu Epicur, mulţi oameni consideră că plăcerea este absenţa durerii fizice şi a suferinţelor sufleteşti. Sărăcia şi lipsurile materiale generează în mai toate cazurile apăsări sufleteşti.

Printre atîtea anglicisme la modă, victime ale uzului şi abuzului, se mai strecoară şi cîte un franţuzism folosit cu insistenţă şi cu prea mare dezinvoltură: precum verbul a antama (pentru a cărui semnalare, într-o scrisoare către redacţie, îi mulţumesc domnului Alexandru Sterescu), pîndit de un risc serios de „diluare“ semantică.

Învăţăm învăţînd, făcînd sau trăind. Sînt pe lumea asta puzderie de edificii pe frontispiciul cărora stă scris cu cerneală simpatică: „Aici se învaţă învăţînd“. Învăţatul în stare pură trece tot mai mult drept o corvoadă şi o silnicie.

Organizează concerte, spectacole şi festivaluri de cîteva decenii. Cam tot ce înseamnă rock, pop, folk şi jazz i-a trecut prin mînă. „Are poveşti“ şi ştie să le spună ca nimeni altul. Aurel Mitran a conceput şi a realizat selecţia muzicală pentru Festivalul Dilema veche 2015. Cu muzici vechi şi noi.

Debarasîndu-mă recent de cîteva zeci de kilograme de hîrtie tipărită, am descoperit, într-un colţ, o revistă mai puţin obişnuită. Este vorba despre Dino, „o publicaţie a copiilor“, cum mă avertizează coperta, plină de „jocuri“, „concursuri“ şi, desigur, „benzi desenate“.

Detroit e un oraş-fantomă, cu mii de locuinţe părăsite şi hectare întregi de hale industriale lăsate în paragină. Falimentul oraşului a produs pagube ireparabile şi a distrus societatea în ansamblul ei. Ce mai poate salva această comunitate? Un posibil răspuns ar fi: industriile culturale şi creative.

Codul Fiscal a declanşat un adevărat conflict civil în interiorul dreptei economice. Aproape toate vocile care au respins tăierile masive şi bruşte de taxe provin intelectual de la dreapta. Un paradox doar aparent. Taxele nu sînt bune, dar echilibrul bugetar e important, e un bun public obţinut cu greu şi e bine să fim prudenţi.

Am văzut o sumedenie de politicieni, profesori de liceu, mătuşi patriotice şi literatori de provincie (chiar dacă trăiesc în Bucureşti…) perorînd emoţionat, ori de cîte ori e vorba de ţărişoară, despre „eroii neamului“, de la Decebal la Avram Iancu şi Bălcescu, despre mari isprăvi istorice, despre imemoriale virtuţi strămoşeşti.