Proprietate şi plăcere
„Nu există cuvinte pentru a spune cît de deosebită este plăcerea de a considera ceva ca fiind propriu“, scria Aristotel în
. Ideea că sentimentul proprietăţii generează în om un tip de plăcere este pregnantă şi în faimosul Cod Civil francez din 1805, care defineşte proprietatea ca fiind dreptul de a te bucura şi de a dispune de lucruri (art. 544:
Această definiţie napoleoniană a fost, cred, cea mai influentă dintre toate definiţiile proprietăţii formulate de la romani încoace. Vechiul nostru Cod Civil, aflat în vigoare pe teritoriul cînd mai mic, cînd mai mare al României, între 1 decembrie 1865 şi 1 octombrie 2011 (că tot veni vorba, mi se pare că durata de viaţa a vechiul nostru Cod Civil, adică aproape 146 de ani, este ireală pentru civilizaţia românească în care, pe de-o parte, totul este efemer, fragil, vulnerabil, lesne înlocuibil şi, pe de altă parte, factorii distructivi sînt cu mult mai viguroşi decît factorii constructivi!), a preluat aproape în traducere definiţia marelui model francez (art. 480: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege“). Noul Cod Civil, cel intrat în vigoare la sfîrşitul lui 2011, propune, în art. 555, alin. 1, o definiţie mai seacă, mai austeră, în orice caz lipsită de „bucurie“: „Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege“.
Explicaţia legării plăcerii de proprietate nu este deloc greu de dat. În linie cu Epicur, mulţi oameni consideră că plăcerea este absenţa durerii fizice şi a suferinţelor sufleteşti. Sărăcia şi lipsurile materiale generează în mai toate cazurile apăsări sufleteşti (frustrare, umilinţă, anxietate, invidie, ură etc.) şi, nu în puţine situaţii, dureri fizice (să n-ai un acoperiş deasupra capului cînd ninge ori să n-ai mijloacele să te hrăneşti cînd ţi-e foame, de pildă). Prin urmare, proprietatea asupra lucrurilor te pune la adăpost de aceste dureri şi suferinţe. Dar alţi oameni, pe o linie ceva mai platonică, consideră că plăcerea înseamnă satisfacerea nevoilor, fie ele de natură biologică, afectivă sau intelectuală. Şi din această perspectivă este lesne de dedus că „a avea“ este condiţia esenţială pentru atingerea plăcerii. Sîntem în situaţia în care „a avea“ constituie o condiţie (poate necesară, dar în nici un caz suficientă!) pentru „a fi“.
În viziunea napoleoniană, proprietatea era, de fapt, o bucurie limitată prin lege. Nu o bucurie fără măsură, nu o bucurie împotriva altora, ci o bucurie în limitele dreptului, dar deplină în aceste limite. Proprietatea este construită anume pentru a fi liniştită, serenă, netulburată. Cazurile în care ea este contestată sau atacată ori, şi mai grav, samavolnic desfiinţată sînt excepţionale, sînt accidente ori catastrofe pe care dreptul încearcă, de bine, de rău, să le repare. Dar bucuria care rezultă din liniştita şi utila proprietate a orice este constitutivă normalităţii proprietăţii. Cînd Noul Cod Civil a eliminat ideea de bucurie din proprietate, definindu-l fără îndoială extrem de riguros şi de folositor pentru practica meseriilor juridice, pare că a dat semnalul unei tehnicizări a noţiunii, pare că a vrut, cu orgoliu, să confişte noţiunea exclusiv în beneficiul dreptului. Nu e mai puţin adevărat că extragerea ideii de plăcere din definiţia proprietăţii o şi apără, într-o anumită măsură. Ideologiile, care nu sînt nimic altceva decît proiecţii în formă politică ale unor procese de natură psihologică, pot ţinti proprietatea şi, în numele unui nou aranjament social, o pot mutila ori suprima. Dacă proprietatea este complet scoasă de pe teritoriul psihologiei, atunci ar putea fi ceva mai puţin vulnerabilă în privinţa pulsiunilor de acest fel. Poate că, aşezată, rece, sub protecţia legii şi a procedurilor, proprietatea va fi mai sigură decît dacă ar fi lăsată în zona „bucuriilor“, adică acolo unde ura şi frustrarea operează în egală măsură cu plăcerea şi satisfacţia. Dar, chiar şi aşa, n-am putea înţelege nimic despre proprietate dacă am ignora sentimentele pe care le stîrneşte celui care, în mod just, a dobîndit-o şi, în mod liniştit, o exercită.
Sever Voinescu este avocat şi publicist.
