Foşnetul brazilor sau al valurilor

Scriind data trecută despre experienţa formatoare a muntelui, am resimţit o oarecare stînjeneală. Voiam să arăt cum, făcînd anumite lucruri care au de-a face mai degrabă cu bucuriile noastre decît cu efortul de luminare a minţii, dobîndim uneori înţelesuri mai grele şi mai adînci, care ne pot structura întreaga viaţă. Mă gîndeam însă că, pentru mare parte dintre cititori, povestea mea poate părea lipsită de noimă. O poveste de dragul povestitorului. 

Ştiu foarte bine că pentru mulţi oameni muntele e o porţie de ozon, asezonată cu un grătar şi cu îmbelşugate cîntece de cabană. Chiar şi un cioban ne-a întrebat odată ce căutăm noi pe-acolo prin munţi, cocîrjaţi sub greutatea rucsacilor, cînd el numără fiecare zi cît mai are de stat pînă să se lase îndărăt la oraş. 

Şi, că tot sîntem în sezon estival, aş mai aminti şi de parte dintre prietenii mei, dispuşi să-mi asculte peroraţiile montaniarde, pentru a întreba candid în final: „N-ai vrea totuşi să mergem în week-end-ul ăsta la mare?“. 

Ba chiar şi soţia mea îmi acceptă tandru nacafaua şi mă roagă cu prima ocazie s-o zbughim împreună la mare. Iar marea ei este, trebuie să recunosc, cam ca muntele meu: o bucată largă-largă de apă verzuie şi sărată, o fîşie lungă-lungă de plajă, de preferinţă pustie, o întindere precît marea de ciulini, scaieţi, tufişuri şi arbuşti piperniciţi în spatele plăjii şi un cer cît cuprinde deasupra. 

În studenţie apăruse voga scrierilor lui Gaston Bachelard. De formaţie fizician, Bachelard s-a orientat iniţial către filosofia cunoaşterii ştiinţifice, către epistemologie. Însă celebritatea în cercurile umaniste i-a fost adusă de opera lui tîrzie, din preajma celui de-al Doilea Război Mondial, în care Bachelard s-a ocupat de vise, de reverii, de creaţia poetică, de modul în care ne imaginăm lumea şi pe noi înşine, ca făcînd parte din ea. Plăsmuirile noastre imaginative, crede Bachelard, folosesc ca material simbolistica ataşată celor patru elemente din filosofia Greciei antice: apa, aerul, pămîntul şi focul. Universul fizic, spuneau vechii greci, constă din combinarea, în proporţii diferite, a acestor elemente primordiale. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu universul construit de minţile noastre eliberate de tutela raţiunii, potrivit lui Bachelard. O carte a lui Gilbert Durand, pe care am citit-o în studenţie din doască în doască, cu creionul în mînă, în traducerea românească din 1977, sistematizează, încă şi mai ferm, pe urmele lui Bachelard,

Linia asta de investigaţie, căreia i se mai pot adăuga şi alte repere, are ceva deosebit de seducător. Ea adună laolaltă rigoarea analitică şi intuiţia hermeneutică, forţa coercitivă a raţionamentului şi răsfăţul rătăcirii prin cele mai diverse arii culturale, de la filosofie la mitologie, de la ştiinţă la poezie, de la Porfir la zodiac. 

Din perspectivă formativă, ea are, însă, şi ceva neliniştitor. Într-un fel sau altul,

-ul nostru mental pare a sta sub semnul predestinării. Aşa cum nu ne putem alege zodia, tot astfel nu noi decidem dacă vom alege, în timp, foşnetul pădurii de brad sau cel al valurilor.

Şi atunci, unde mai e experienţa formatoare? 

Îmi amintesc de o conferinţă a lui Howard Gardner, la care am asistat acum cîţiva ani, la Sinaia. În anturajul profesoral, Gardner a devenit o figură de Pantheon în primul rînd datorită teoriei inteligenţelor multiple. Ea spune, în esenţă, că oamenii au înzestrări diferite în felul în care operează cu mintea, ce pot fi încadrate, însă, într-un set tipologic restrîns. Prevalenţa, la fiecare individ, a unuia dintre cele opt tipuri de inteligenţă este, consideră Gardner, un dat care poate fi constatat experimental. 

Cum în sală erau în covîrşitoare majoritate profesori, preocupaţi, inevitabil, de dilemele meseriei lor, a apărut, la sfîrşitul conferinţei, şi întrebarea de răscruce în mediul educaţional. Un profesor va putea deci stabili dacă cutare elev are un profil de inteligenţă predominant lingvistic, sau spaţial, sau interpersonal, însă cu potenţial redus în plan logico-matematic, sau muzical, sau intrapersonal. Ce ar trebui să facem după aceea? Să încercăm să echilibrăm balanţa sau, dimpotrivă, să apăsăm pedala în zona de excelenţă? 

Gardner a ridicat din umeri. Asta nu mai e o chestiune de psihologie, nici de pedagogie. E o chestiune de destin. 

Experienţele formatoare despre care am încercat să vorbesc nu pot schimba predestinarea, dar pot să acopere distanţa dintre ea şi destin, dintre ceea ce se judecă

şi ceea ce se constată

Pînă una-alta, eu continui să visez la Retezat şi să merg cu soţia mea la Vadu. Şi nu pot zice că nu-mi place. Asta, pesemne, pentru că mi-am învăţat lecţia.  

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.