Merită să înfometăm sau nu statul român?
Codul Fiscal a declanşat un adevărat conflict civil în interiorul dreptei economice din România. Aproape toate vocile (dinspre BNR şi nu numai) care au respins tăierile masive şi bruşte de taxe provin intelectual de la dreapta. Un paradox doar aparent. Taxele nu sînt bune, dar echilibrul bugetar e important, e un bun public obţinut cu greu şi e bine să fim prudenţi. Şi dincolo de echilibrul bugetar, cîţi bani trebuie să lăsăm, ca principiu, statului român? Statul colectează mai puţini bani decît media europeană, pentru că e incapabil să aplice colectarea întregii populaţii şi întregii activităţi economice. Pe de altă parte, există domenii unde avem aproape unanimitate că ar fi nevoie de o creştere a cheltuielilor publice: educaţie, sănătate sau armată. Cum ne putem aştepta la bani mai mulţi pentru educaţie pe termen lung dacă statul deja colectează puţin şi plănuieşte să scadă impozitele? De acord că statul trebuie reformat, dar nu poate fi reformat prin „înfometare“. Putem numi această perspectivă una social-liberală. De aceeaşi parte a baricadei ideologice, dar pe partea opusă a dezbaterii privind Codul Fiscal, un curent cu puseuri ceva mai libertariene spune că tăierea impozitelor e un lucru bun în sine indiferent de moment, că statul oricum cheltuieşte prost banii şi că trebuie „înfometat“ tocmai pentru că doar aşa poate fi reformat. S-ar putea ca această dezbatere să aibă impact pe termen mai lung în definirea cîmpurilor de idei la dreapta românească.
„Principial vorbind, este bine-cunoscut faptul că statul este cel mai prost administrator şi, din această perspectivă, creşterea continuă a resurselor puse la dispoziţia lui nu este eficientă economic. La fel de bine-cunoscut este şi faptul că, tot principial vorbind, cea mai rapidă şi sigură cale de eficientizare a unui sistem resursofag trece prin reducerea resurselor alocate respectivului sistem. Insistăm asupra faptului că scăderea taxelor nu trebuie să fie rezultatul unei abordări simpliste, al unei analize superficiale. De aceea apelăm la întreaga clasă politică să contribuie la realizarea unui plan solid de racordare a cheltuielilor publice la posibilităţile de finanţare oferite de societatea românească. Ţinînd cont că o economie tînără precum a noastră nu poate căra poveri fiscale precum cele duse de economiile dezvoltate, tot aşa cum nu este firesc pentru un copil să facă exerciţii de culturism, se impune diminuarea cheltuielilor publice. Soluţii precum plafonarea cheltuielilor bugetare în raport cu PIB sau interzicerea deficitelor bugetare ar putea întări credibilitatea reformei fiscale, asigurînd caracterul ireversibil al acesteia (…).
Apreciem că un Cod Fiscal cu valenţe reformiste nu va fi niciodată perfect, iar incertitudinea care planează asupra magnitudinii efectelor sale este inerentă unui asemenea demers. De aceea nu considerăm că aceste slăbiciuni şi consideraţii ar trebui să ne facă circumspecţi în sprijinirea adoptării lui. România are de altfel o lungă şi pernicioasă tradiţie a paşilor mărunţi (de regulă, unul înainte şi doi înapoi), a reformelor patologic-graduale. Credem că tocmai acum, într-o perioadă de creştere economică, este momentul oportun pentru scăderea fiscalităţii şi că această reformă nu poate fi amînată în mod credibil – experienţa recentă de pe plan intern şi internaţional arată elocvent că în condiţii de recesiune politicienii nu au capacitatea de a întreprinde acest gen de măsuri, ci din contra.“
„Propunerile de reduceri de impozite pleacă de la presupunerea complet nerealistă că aproape instantaneu sau oricum după o perioadă foarte scurtă de timp (cîteva luni) reducerea TVA de la 24% la 19% va determina o creştere a colectării de cel puţin 15 puncte procentuale (de undeva de la 56-58%) la aproximativ 73% pentru a colecta o proporţie similară din PIB. Presupunerea este complet nerealistă: cu alte cuvinte, cineva (PFA sau firmă) care activează fără să plătească TVA-ul de 24% şi nu are probleme cu ANAF-ul se decide brusc să plătească TVA de 19% din conştiinţă sau cuprins de remuşcări (…). Nivelul colectării este influenţat mult mai mult de sistemul instituţional din domeniul fiscalităţii, în special de capacitatea de a implementa şi respecta legislaţia (ceea ce în engleză se numeşte «enforcement») şi de costurile conformării voluntare pentru contribuabili
avantajele non-conformării. Dacă ANAF face progrese majore în domeniul aplicării legii, dacă legea însăşi devine mult mai clară şi fără posibilităţi multiple de interpretare, dacă serviciile de
sînt extinse şi devin mult mai eficiente decît astăzi, dacă în final costul pe care-l suportă contribuabilul pentru a plăti un anumit nivel de impozit se reduce, atunci şi diferenţa dintre avantajele şi costurile conformării va deveni net pozitivă (…).
Sînt factori structurali care influenţează decisiv creşterea economică şi care presupun cheltuieli publice foarte importante: nivelul de educaţie şi de pregătire al forţei de muncă pentru a putea atrage investiţii străine în domenii cu valoare adăugată ridicată şi foarte ridicată (nevoia de a creşte competitivitatea economiei româneşti); nevoia unei infrastructuri adecvate secolului XXI şi nu numai în domeniul transportului; un sistem public de sănătate eficient şi performant; un sector de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică aliniat cerinţelor UE şi ale strategiei Europa 2020 şi o administraţie publică competentă, corectă şi neutră politic. Toate acestea impun cheltuieli publice semnificative (…).
România are o pondere scăzută a cheltuielilor publice în PIB – 35,2%, cel mai mic din UE, pornind de la un nivel foarte scăzut al veniturilor publice în PIB (numai 32,8% în 2013). Acest lucru determină ca România să aibă cea mai mică pondere a cheltuielilor de educaţie ca pondere în PIB (2,8% – 2013), antepenultima la cheltuieli de sănătate (4% din PIB – 2013) şi printre cele mai mici cheltuieli de cercetare-dezvoltare (…).
Nevoile cele mai stringente sînt pentru: educaţie, sănătate, infrastructură, cercetare-dezvoltare, apărare – de exemplu, numai pentru educaţie o creştere de 50% şi pentru sănătate o creştere de 25% a actualelor lor ponderi de cheltuieli în PIB, care nici aşa nu ne vor duce la media UE 28, înseamnă pur şi simplu 2,4%. Apărarea, la rîndul ei, a avut în 2013 0,8% şi trebuie să ajungă la 2%, ceea ce înseamnă încă 1,2%, iar cercetarea-dezvoltarea şi infrastructura probabil mai au nevoie fiecare de un plus de 0,5%, respectiv 1% în raport cu nivelurile din 2013. Evident că se pot face economii, se pot restructura cheltuielile cu activităţile economice (6,2%, una din cele mai mari ponderi în PIB în 2013 din UE şi care înseamnă în mod esenţial susţinerea companiilor de stat care merg pe pierderi, esenţialmente din cauza managementului). Crearea spaţiului fiscal la nivelul propus va presupune în primul rînd o îmbunătăţire radicală a colectării şi a diminuării economiei gri, împreună cu o combinaţie cît mai eficientă de niveluri ale impozitelor directe, indirecte şi pe proprietate. Modificările de structură a taxării trebuie să aibă la bază studii aprofundate privind impactul asupra economiei şi asupra diferitelor categorii sociale. Nu există o neutralitate fiscală absolută a impozitelor, aşa că trebuie făcute alegeri dificile în funcţie de impactul fiecărui tip de impozit, atît asupra economiei, cît şi din punct de vedere al echităţii – aşa ceva nu s-a prea făcut pînă acum în România. Discuţiile actuale despre Codul Fiscal structurează în opinia publică, partide, mediul de afaceri şi chiar pe unii specialişti în două mari tabere de susţinători – cei care nu recunosc nevoia de echilibru bugetar şi folosesc tot felul de argumente parţiale sau manipulatorii, inclusiv naţionalist-demagogice de genul: reducerea impozitelor va stimula consumul şi astfel toată lumea are de cîştigat; avem nevoie de o creştere economică foarte mare pentru a recupera decalajele faţă de ţările avansate; avem nevoie de deficite bugetare mari pentru dezvoltare, nu ne putem dezvolta altfel; destul cu austeritatea; cei care se opun sînt purtătorii de cuvînt ai instituţiilor internaţionale, FMI şi UE, ai ţărilor dezvoltate, care vor să ne împiedice să ne dezvoltăm. Această retorică se apropie într-un fel de discursul frustrat de tip „Syriza/Tsipras/Varoufakis“ al comploturilor omniprezente ale occidentalilor/germanilor, creditorilor, catolicilor ş.a.m.d. Nu cred că o astfel de abordare mai merită contraargumente suplimentare celor prezentate pînă acum.
Cea de-a doua categorie recunoaşte nevoia de echilibru bugetar, dar foloseşte un silogism de genul: dacă statul este cel mai prost administrator, dacă tot considerăm că avem impozite exagerat de mari, dacă toate serviciile publice sînt execrabile, dacă tot avem o corupţie uriaşă şi politicienii oricum sînt incompetenţi şi hoţi, atunci singura soluţie este să avem impozite cît mai mici, spre zero, şi să „înfometăm“ bugetul astfel încît să nu mai fie resurse pentru furat, iar fiecare dintre noi se descurcă în ceea ce priveşte educaţia, sănătatea, infrastructura (…).
Avem de-a face în cazul acestei categorii de susţinători ai noului Cod Fiscal cu un soi specific de discurs libertarian
care susţine că dacă statul nu este performant, nici nu merită să ne mai chinuim să-l facem şi fiecare să se descurce pe cont propriu. Această a doua categorie ignoră cu desăvîrşire tot ce înseamnă importanţa instituţiilor în ceea ce priveşte o societate capitalist-democratică de succes, ignoră tot ceea ce s-a scris despre bunuri publice, eşec de piaţă şi nevoie de intervenţie guvernamentală. Dar mai ales neagă orice fel de nevoie de solidaritate şi de acţiune colectivă pentru a atinge nişte scopuri comune sau o lasă pur şi simplu numai la cheremul acţiunilor individuale. Are un astfel de model vreo exemplificare concretă undeva în lume? Sau ar fi posibil aşa ceva în România, cu problemele ei mari de capital social şi ţară membră a Uniunii Europene, care funcţionează pe cu totul alt model de societate? Răspunsul meu este evident NU şi în fond este vorba despre o altfel de demagogie, mai rafinată şi îmbrăcată în haine foarte liberale.“
