Barbarii la poartă!
Pe Rizo îl chema, de fapt, Adrian. Un zănatec. Ţăcănit complet. Pus numai pe tîmpenii, şotii, prostioare de orice fel. Vara jucam şah, ping-pong sau fotbal pe străduţa din spatele blocului. Mai tîrziu, spre adolescenţă, socializam la bătător cu fetele din cartier, cîntam lălăieli cu Cătălin Crişan la chitară (da, acel Cătălin Crişan, vecinul nostru de bloc), jucam tenis cu piciorul pe 25 de lei partida cu Nicu Gheară (da, acel Nicu Gheară, stătea pe stradă cu noi) sau copiam AC/DC, Queen sau Iron Maiden de pe discurile originale pe care ni le împrumuta Cristi Minculescu (da, acel Cristi Minculescu, el locuia la etajul unu, deasupra magazinului de pîine şi iaurt). Cu Rizo nu te puteai înţelege la o treabă serioasă. Dacă era de încălcat vreo regulă, el îţi era aliat natural. Se certa non-stop cu sor-sa. Replicile faimoase au rămas: „Mînca-mi-ai curu’ ca pe măr“, cu răspunsul „Ba mînca-mi-ai c…ele ca pe prune“. Să vezi doi fraţi schimbînd replicile astea era un deliciu. Rîdeam pînă ne durea burta. Vara eram pe Toboc sau Studenţesc, iarna la patinoar la Floreasca. Din cînd în cînd, încingeam cîte un whist, poker sau bridge, ascultînd muzica voluntar piratată de la Mincu(lescu).
În noiembrie ’89, Rizo a dispărut. N-am mai ştiut nimic de el. După Decembrie, pe la începutul lui 1990, am aflat de la un prieten comun că fusese văzut ultima oară pe malul românesc al Dunării. S-a aruncat în apă, încercînd să ajungă în Iugoslavia. De atunci, nici Simona (sor-sa), nici familia, nici noi nu am mai auzit nimic de el. L-au împuşcat sau s-a înecat. Habar n-avem.
La Rizo mă gîndesc des în ultima vreme. De fapt, de cîte ori văd cîte un reportaj despre alţi şi alţi refugiaţi care supravieţuiesc (sau nu) unei încercări de a ajunge în Lumea Liberă. În Europa. Un loc unde nimeni nu îţi taie capul doar pentru că eşti de altă părere. În fine, este posibil să te împuşte cu un Kalaşnikov, dacă eşti ziarist şi lucrezi la
dar refugiaţii ăia nu au treabă cu asta. Ei vor doar să trăiască liber într-un loc unde să îşi cîştige o pîine cît mai bună. Cam asta voia şi Rizo. De aia a riscat să se arunce în Dunăre spre Iugoslavia.
Ungaria face zid la graniţe. Englezii şi francezii îi iau la bătaie la intrarea în Eurotunel. Se aude că grecii au încercat să scufunde o barcă. Spaniolii au mai multă experienţă, de acolo nu se aude mare lucru. Italienii se declară excedaţi de mulţimile de prăpădiţi care năvălesc pe unde pot. Ţările nordice se tîrguiesc de mama focului, care să ia mai puţini refugiaţi, cum să se repartizeze cotele şi cheltuielile. Una peste alta, Uniunea se vede în faţa unei provocări căreia nu pare a-i face faţă onorabil. Propune soluţii spectaculoase, cu iz militar: atacarea flotilelor de ambarcaţiuni. Propaganda oficială îi demonizează pe organizatorii transporturilor ca fiind traficanţi de carne umană, surse de finanţare a teroriştilor, complici ai ISIS, care vrea să infiltreze terorişti printre amărîţii care fug de război din nişte state disfuncţionale ca Libia, Siria sau Irakul. În fine. Nu pot înţelege de ce teroristul bine pregătit ar risca să se urce la bordul unor asemenea prăpădenii de bărci şi să se înece. Există, se pare, supraofertă de terorişti voluntari printre adolescenţii născuţi şi crescuţi în Germania, Anglia sau Franţa. Nu pare a fi nevoie de transport riscant din Libia pe nişte amărăciuni gonflabile.
Mai rămîne problema banilor. Taberele de refugiaţi, condiţiile decente pentru ei, oarece şcolarizare pentru copii, ceva dispensare, toate costă. În plus, ar fi nevoie şi de oarece locuri de muncă. Greu. Dar nu imposibil, pentru ţările membre ale clubului de ţări cu nivelul de trai cel mai ridicat din lume. Avem, însă, un necaz: şefii de partid şi de guvern. În loc să încerce să invoce compasiunea, preferă să închidă porţile, să tragă şanţuri de apărare şi să creeze imaginea cetăţii asediate. Cam asta e Europa din care facem parte.
De aceea, de fiecare dată cînd aud de zidul pe care Orbán îl construieşte, mă gîndesc la Rizo. La el şi la sutele de mii de români care, decenii la rînd, şi-au riscat viaţa încercînd să ajungă la mai bine. Acum sîntem cu sacii în căruţă. Şi am uitat.
