Un sport la răsărit

Dacă vine Ronnie O’Sullivan în România (şi în Bulgaria) pentru un meci demonstrativ cu Stuart Bingham, înseamnă că sîntem atît de tari încît am putea intra şi în Schengen?  

În tot atîta măsură în care Azerbaidjanul cu Jocurile lor Eurolimpice, Georgia şi a sa Supercupă Barca-Atleti sau China, care a găzduit Supercupa Italiei pe un soi de orezărie, vor fi şi ele cuprinse în spaţiul de liberă circulaţie continental. Dar Schengen e oricum depăşit şi înlocuit cu drumul Alepului parcurs în sens invers. Graniţele nu mai sînt ce erau. Şi nici sportivii. În ziua de azi sînt circari ambulanţi. Se duc acolo unde e banul gros, şi e perfect logic în ordinea lucrurilor. De fapt, începînd cu Michael Jackson în ’90, aceste descinderi de celebrităţi ne dau impresia că sîntem în lumea bună. Sau măcar în cea normală. Dar e o schizofrenie. La doi paşi de megascena lui Roger Waters şi de mesajul său antimondialist se tîrăsc morţii de foame ai unei societăţi care, pînă să se cupleze la marile necazuri ale globului, nu-şi spală propria farfurie. Prin noua descindere se va împlini visul unei generaţii care şi-a ars ore multe din viaţă privind bilele cum se ciocnesc. Un cadou nesperat, care ne poate provoca o oarecare mîndrie. „Vine şi la noi!“ Un fel de „Sîntem în joc“. Aşa a fost şi cu părinţii noştri atunci cînd Bob Geldof (Sir Bob azi), în concert cu Boomtown Rats la Bucureşti pe vremea lui nea Nicu, a ameninţat securiştii că pleacă dacă nu lasă lumea să danseze în picioare. A avut cîştig de cauză. Iar spectatorii şi-au umflat pieptul. A doua zi, Bob chiar a plecat. Ceauşescu a rămas.