Despre Cerber, Narcis şi psihologia poporului

Recent, profesorul Vintilă Mihăilescu a scris un articol („Narcis şi psihologia poporului“) în

(nr. 600, 13-19 august 2015), în care încerca să convingă că nu există o „psihologie a poporului român“ (o să vedem mai încolo, spunînd că nu există într-un sens aparte). 

În mod normal, nu comentez des articolele de presă. Ţin să o fac în acest caz deoarece: 1) tocmai am scris o carte despre „psihologia poporului român“; aşadar, ca psihologi, eu şi mulţi alţi colegi gîndim că aceasta există!; 2) îl cunosc şi îl respect pe profesorul Mihăilescu – care, deşi a pornit din psihologie, s-a specializat în antropologie – şi am fost intrigat de unele din argumentele sale, şi 3) unele aspecte punctate corect şi critic de dînsul sînt vehiculate frecvent în discursul public al nepsihologilor (colegi din ştiinţe apropiate), reflectînd adesea o neînţelegere a domeniului psihologiei moderne, neînţelegere tributară unor paradigme mai vechi şi marginale în psihologia actuală. 

Profit de această analiză pentru a puncta mai multe lucruri importante despre această temă, nu toate legate direct de articolul profesorului Mihăilescu (voi face diferenţa între acestea, pentru precizia analizei).

În primul rînd, Psihologia nu are nici o problemă teoretică sau metodologică în a studia atributele psihologice ale românilor, decît în cadrul precizat de profesorul Mihăilescu, cadru care însă nu corespunde cu ceea ce face psihologia astăzi, ci cu ceea ce făcea psihologia esenţialistă de tip

în trecut. În psihologie, termenul de „popor“ nu este definit aşa cum sugerează autorul (VM) în articolul său: „poporul este ceea ce toată lumea ştie că este, adică

, lucru care, dacă ar fi adevărat, sigur că este criticabil. Pentru a simplifica acest aspect şi a nu despica firul în patru, reiau ceea ce am spus în monografia despre „psihologia poporului român“: „Conform

(DEX, 1996), termenul popor are mai multe sensuri şi semnificaţii, dintre care cele mai importante sînt: (1) «o formă istorică de comunitate umană… ai cărei membri locuiesc pe acelaşi teritoriu, vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi tradiţie culturală» (p. 824) şi (2) «totalitatea locuitorilor unei ţări, populaţia unei ţări; cetăţenii unui stat» (p. 824). Dacă prima opţiune este mai frecventă în domeniul istoriei, a doua este mai frecventă în ştiinţele sociale. Psihologia asumă, în lucrări diferite şi în tradiţii de cercetare diferite, ambele opţuni. Opţinea asumată aici, într-un cadru cognitiv şi experimental, este a doua“ (David, 2015, p. 17). 

Înţelegînd această definiţie, psihologia modernă nu are nici o problemă metodologică în a investiga atributele psihologice ale poporului român (românilor), înţeles ca cetăţenii unui stat/populaţia unei ţări, într-un demers comparativ cu alte popoare. Sigur că poporul este studiat de istorie, în diversele sale specializări (mai clasice sau contemporane), dar psihologia nu are nevoie de permisiunea altor ştiinţe să studieze cu metodologia proprie psihologia poporului român (atributele psihologice ale românilor), definit ca mai sus. Iar numeroasele studii existente în literatura de specialitate internaţională sînt un argument definitiv. Colateral, în acest context reamintesc, pentru a evita în viitor astfel de erori – fără însă ca acest lucru să aibă legătură cu articolul profesorului Mihăilescu (care ştie bine trecutul psihologiei) – că şi comuniştii au restrîns, iar apoi au eliminat psihologia, decretînd de la sine putere ce şi cum i se permite să studieze şi că obiectul său de studiu poate fi preluat (şi a fost) de celelalte ştiinţe socio-umane şi de către activiştii de partid. 

În al doilea rînd, eu cred că atunci cînd profesorul Mihăilescu spune că psihologia poporului român nu există se referă la faptul că nu există caracteristici psihologice esenţialiste ale poporului român (românilor), transmise prin secole. Sînt de acord cu această concluzie, deşi colegi din domeniul etnopsihologiei s-ar putea să nu fie de acord cu noi şi să ne critice pe amîndoi. 

În al treilea rînd, autorul argumentează că atributele psihologice ale unui popor sînt construcţii identitare (nu profile psihologice), la fel ca sintagma de popor, modelate de instituţiile sociale (nu de factori genetici). Construcţia identitară sigur că există, doar că aceasta nu este absolută (ex. nu anulează componentele biologice/genetice) şi nu anulează diferenţa dintre „cum sîntem“ vs. „cum credem că sîntem“. Articolul din revista

(Terracciano şi colab., 2005) ilustrează clar acest demers în 49 de ţări/culturi ale lumii, investigînd atribute psihologice (trăsături de personalitate) cu un puternic substrat biologic, în logica: „cum sîntem“

„cum credem că sîntem“. În plus, în domeniile socio-umaniste cauzalitatea este rareori simplă şi unidirecţională, ci sistemică şi bidirecţională, în care factorii biologici/genetici, psihologici şi culturali (ex. diverse instituţii sociale) sînt agenţi care interacţionează constant; am punctat aceste aspecte în monografie: „Sigur, există anumite teorii care afirmă că mediul cultural determină atributele psihologice. Există însă şi autori care consideră că, dimpotrivă, atributele psihologice selectează, determină şi menţin aspectele culturale. În fine, alte teorii sugerează că ambele componente sînt determinate de alţi factori, adesea de natură biologică şi de mediu ecologic. Probabil că integrarea acestor teorii oferă o perspectivă mai comprehensivă şi mai apropiată de adevăr. Substratul biologic, favorizat de anumiţi factori de mediu, stabileşte formele în care se pot exprima conţinuturile culturale, generîndu-se astfel atribute psihologice, care menţin apoi factorii culturali şi factorii genetici/de mediu. Aşadar, cauzalitatea este mai complexă şi interacţionistă“ (David, 2015, p. 187). 

Profesorul Mihăilescu spunea în final că dînsul crede într-un demers de tip psihologie interculturală

sau culturală

. Perfect! Şi eu cred în aceste demersuri (de exemplu psihologia interculturală oferă „oglinda“ comparativă de care vorbea autorul, pentru a evita narcisismul potenţial al unei psihologii esenţialiste), iar psihologia modernă se bazează tocmai pe acestea (nu pe

). Numai că psihologia interculturală face adesea exact ce afirmă profesorul Mihăilescu că este problematic. Spre exemplu, include transilvănenii, moldovenii şi pe cei din Ţara Românească în categoria „români“ şi-i compară prin prisma unor atribute psihoculturale cu cei din SUA. Asta deoarece psihologia interculturală asumă (lucru confirmat în numeroase studii) că pentru un număr mare de atribute psihoculturale diferenţele interculturale sînt mai importante decît cele intraculturale. Şi în lucrarea recentă pe care am scris-o (David, 2015) am găsit că pentru anumite atribute psihoculturale diferenţele între aceste zone istorice sînt mai mici decît diferenţele pentru arii diferite din aceeaşi zonă. În plus, diferenţele între zonele istorice nu anulează combinarea lor într-o categorie mai generală, categorie care, în demersuri interculturale, poate avea impact teoretic şi practic (de exemplu generează predicţii sau explicaţii importante). În fine, psihologia interculturală nu anulează demersuri complementare de focalizare pe aceste zone şi diferenţele dintre ele (chiar printr-o abordare la niveluri diferite cultural/social). 

Aşadar, există o „psihologie a poporului român“? 

● NU, în sensul unei psihologii esenţialiste, după modelul

, model regresiv în psihologia modernă, dar frecvent utilizat în discursul public al nepsihologilor români. Sub acest aspect, articolul profesorului Mihăilescu este binevenit, domolind cultura şi discursul de tip

. 

● DA, înţeleasă într-un demers de tip psihologie interculturală, care asigură comparaţii relative între diverse atribute psihoculturale, adesea modificabile, focalizate pe popor înţeles ca cetăţenii unui stat (populaţia de pe un anumit teritoriu). În acest sens, profesorul Mihăilescu sugerează doar vag această posibilitate, în finalul articolului său, lăsînd astfel dominant mesajul că nu există „psihologie a poporului român“ (înţeleasă ca

), aşa că am simţit că trebuie punctat clar această diferenţă. Probabil că aici profesorul Mihăilescu ar alege sintagma de „psihologia populaţiei României“, dar, observînd definiţia termenului de „popor“ asumată de psihologie, aceasta este sinonimă cu „psihologia poporului român“ (şi cred, totuşi, că psihologii trebuie să aleagă cum să-şi formuleze termenii, şi dacă nu înţelegem acest lucru intrăm în discuţii scolastice fără sfârşit. Aşadar, parafrazând formula probabilă atribuită lui Galileo Galilei („şi totuşi se mişcă“), spun şi eu: şi totuşi există! 

● Dar să presupune că prin absurd am accepta concluzia generală că „nu există psihologia poporului român“ în nici un sens (precizez că, din asumarea psihologie interculturale, deduc că profesorul Mihăilescu nu asumă acest lucru, dar alţii o fac) şi că sintagme precum „profilul psihologic al unui popor“/„profilul psihologic al românilor“ sau rolul geneticului în atributele psihoculturale sînt iluzii sau erori derivate dintr-o abordare esenţialistă. Ce facem atunci cu sutele de studii de psihologie interculturală publicate în reviste/edituri de prestigiu din străinătate care au investigat aceste atribute psihologice? Spre exemplu, Schmitt şi colab. (2007) vorbesc despre „profilul individual al naţiunilor“ sau despre „profilul de personalitate al naţiunilor“; ce facem, îi criticăm (sau cerem retragerea studiului) deoarece noi în România nu credem în profile psihologice ale unui popor/naţiuni? Terracciano şi colab. (2005, p. 98) vorbesc despre „caracterul naţional“ şi arată că „It is perhaps not surprising that Australians see themselves as extraverts, German Swiss believe they are typically high in conscientiousness, and Canadians describe themselves as Agreeable“. („Probabil nu este surprinzător că australienii se văd ca extravertiţi, elveţienii germani cred că sînt foarte disciplinaţi şi canadienii se descriu ca agreabili“). Ce facem, îi criticăm pentru că au vorbit despre „extraversiunea australienilor“, nu despre „extraversiunea populaţiei Australiei“ (aşa cum credem noi local că ar trebui să o facă)? Chiao şi Blinsky (2010) investighează rolul geneticului în apariţia unor atribute psihosociale la nivel de ţară/cultură; ce facem, îi criticăm pentru că noi credem că doar instituţiile sociale, nu geneticul, influenţează aspectele psihoculturale? Aşadar, acceptarea prin absurd a unei astfel de concluzii duce la contraexemplele de mai sus şi ne separă de starea internaţională în domeniu (probabil şi din cauza unor astfel de mentalităţi şi nuanţe scolastice ştiinţe socio-umane din ţară nu excelează în publicaţii în revistele de top internaţionale). În plus, cunoştinţele generate în abordarea psihologiei românilor sînt utile, astfel că a spune că nu există psihologia românilor devine şi un non-sens pragmatic.

Cerber este cunoscut în mitologia greacă ca avînd rolul de a nu lăsa morţii să iasă şi viii să intre în „lumea de dincolo“, prezervînd astfel ordinea vieţii în lumea greacă. Folosesc oportunitatea deschisă de analiza profesorului Mihăilescu pentru un mesaj mai general (cu care bănuiesc că şi dînsul este de acord). În ştiinţă nu avem o astfel de ordine, aşa că să lăsăm morţii să iasă şi viii să intre! În acest sens, profesorul Mihăilescu sugerează doar vag această posibilitate, eu însă vreau să punctez mai clar: să nu fim 1) nici cerberi, lăsînd astfel morţii să iasă (cultura română trebuie să renunţe la a identifica psihologia modernă cu abordări de început de secol XIX / mijloc de secol XX – psihologie care a marcat cultura română înainte ca psihologia să fie desfiinţată de regimul comunist), iar viii să intre (cultura română trebuie să asimileze psihologia modernă), şi 2) nici narcisişti (incapabili să ne decentrăm de propria înţelegere, adesea veche, a lucrurilor; spre exemplu, prezervînd pînă la exasperare discursul de tip Volkerpsychologie). Tot resuscitînd morţii, creăm doar fantome, iar blocînd viii, trăim narcisic (dar proiectiv) într-o lume fantomatică!

Aşadar, articolul profesorului Mihăilescu – prin analiza critică corectă asupra psihologiei românilor din perspectivă esenţialistă – vine ca un ajutor pentru încercarea psihologiei moderne de a-i face pe nepsihologi să înţeleagă că psihologia esenţialistă care le grevează discursul este de mult abandonată. Cred însă – lucru de înţeles, ţinînd cont că nici dînsul nu este psiholog activ, ci antropolog – că, accentuînd critica psihologiei esenţialiste şi punctînd doar vag abordarea interculturală, era să arunce apa cu copil cu tot. Am încercat prin acest articol să-i pun copilului o centură de siguranţă, dacă va mai fi bălăcit în viitor.  

Referinţe selective

Chiao, J.Y., Blizinsky, K.D. (2010), „Culture-gene coevolution of individualism-collectivism and the serotonin transporter gene“, în

nr. 277 (1681), pp. 529-537.

David, D. (2015).

Editura Polirom, Iaşi.

Schmitt şi colab. (2007), „The geographic distribution of Big Five Traits: Patterns and profiles of human self-description across 56 nations“ în

nr. 38, 173.

Terracciano, A., Abdel-Khalek, A.M.

(2005), „National character does not reflect mean personality trait levels in 49 cultures“, în

, nr. 310 (5745), pp. 96-100.  

Daniel David este profesor de ştiinţe cognitive clinice la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.  

Foto: wikimedia commons