Arta emigrării

Un volum de antropologie culturală, apărut la sfîrşitul anilor ’80 în SUA şi intitulat sugestiv

investighează pînă la detaliu fenomenul colonizării Americii, lăsînd să se înţeleagă că ar exista o întreagă „ştiinţă“, dacă nu chiar o „artă“, a emigrării. Autorul, John Harmon McElroy, fost profesor la Universitatea Arizona, are un scop foarte precis: demonstrarea specificităţii imigraţiei nord-americane (în comparaţie cu celelalte „colonii“ ale continentului) şi, prin aceasta, a singularităţii caracterului yankeu în lume. În sprijinul ipotezei, antropologul vine cu argumente istorice, mentaliste şi… geografice. Mai ales ultimele mi-au atras atenţia şi aş vrea să arăt, pe scurt, de ce. 

McElroy observă o particularitate a civilizaţiilor de pe continentul american (fie ele din emisfera nordică sau din cea sudică), particularitate derivată, desigur, din actul colonizărilor masive ale veacurilor XVIII şi XIX. Toate s-au dezvoltat impetuos de-a lungul litoralului, mai întîi pe coasta de est şi, ulterior, pe latura din vest a teritoriului, abandonînd – măcar aparent – imensităţile geografice (centrale) sălbăticiei şi izolării. Brazilia şi Canada par să fie cele două exemple perfecte. Ambele au evoluat în posturi de culturi „litorale“, construindu-şi megalopolisuri pe coastă şi „uitînd“, cum s-ar zice, să-şi desţelenească „mijlocul“ – inundat, în primul caz, de jungla gigantică a Amazonului, iar în al doilea, pigmentat cu zone imense, nepopulate. Explicaţia unor astfel de curiozităţi geografice este, în esenţă, destul de simplă. Epuizaţi după istovitoarele traversări ale Atlanticului ori, în situaţiile mai rare, ale Pacificului, coloniştii – din orice epocă şi din orice cultură ar fi provenit ei, de la vechii englezi, spanioli, portughezi şi scandinavi pînă la (mai) recenţii asiatici (bineînţeles, din unghiul venirii pe pămîntul făgăduinţei) – au preferat să se stabilească pe litoralul (generos) unde au ajuns iniţial, refuzînd să mai rişte o a doua călătorie, pe uscat, către axa Lumii Noi, un fel de „inimă a tenebrelor“

conradiană, s-ar putea crede, pentru pionierii respectivi. 

Autorul notează totuşi că există aici şi o motivaţie simbolică, de extracţie mentalistă. Coloniştii primordiali au pus bazele noilor civilizaţii pe litoral, întrucît, în mod subliminal, ei experimentau o nostalgie irepresibilă după matricea lor spirituală, fie că era vorba despre Europa, Asia sau Africa. Emigranţii aveau deja o identitate mentală şi culturală, ce funcţiona aidoma unui cordon ombilical (de legătură cu civilizaţia-mamă), cordon imposibil de tăiat în condiţiile colonizării sălbăticiei. Prin urmare, s-au aşezat – metaforic vorbind – undeva la jumătatea drumului între

(cultura matrice) şi

(Lumea Nouă), încercînd să se adapteze profilului identitar schizoid. McElroy numeşte această „aşezare pe mediană“ (adică pe litoral)

a Americii, etapă culturală de pionierat în aventura noului continent. Toate ţările americane au cunoscut-o, inclusiv SUA, ale cărei metropole strălucesc, similar, pe „coaste“: New York, Boston, Philadelphia, Washington, Miami, Los Angeles, San Francisco, San Diego şi Portland. În Statele Unite însă, apare o notă de unicitate. Coloniştii acestui spaţiu se încumetă, mai devreme ori mai tîrziu, să înfrunte şi ostilitatea teritoriului propriu-zis, penetrînd

După autor, procesul poartă denumirea de

şi semnifică renunţarea (asumată) la cultura-mamă (în speţă, Europa). Americanii (i.e. locuitorii SUA – singurii, de altfel, care au adoptat chiar numele continentului ca marcă de identitate) şi-au declarat independenţa faţă de vechile civilizaţii, nu doar istoric (printr-o revoluţie timpurie) şi comportamental (printr-o foarte dezvoltată conştiinţă de sine), ci şi geografic (prin această artă a

sau, mai corect spus în cazul de faţă, a

). Specificitatea se vede, de asemenea, în aspectele colonizării ca atare, disecate minuţios de antropolog în lucrarea sa. La americanii din SUA – altfel decît la cei din Canada şi America Latină, cam refractari la capitolul „desţelenire“ – emigrarea se împarte nu numai în categorii (precum „externă“/„internă“), ci şi în subcategorii („emigrarea autoimpusă – referitoare la puritanii pelerini, căutători ai Noului Canaan –, „emigrarea selectivă“ – bazată pe principiul darwinian al supravieţuirii celui mai înzestrat –, „emigrarea utopică“ – inspirată de mitul „visului american“ – ş.a.m.d.). În sfîrşit, în Statele Unite,

-ul emigrării creşte simultan cu

-ul democratic, ajungînd practic a doua natură a cetăţenilor Lumii Noi. 

John Harmon McElroy trăieşte în minunatul oraş arizonian Tucson, undeva la poalele muntelui haios poreclit

Septuagenar, el s-a retras de cîţiva ani din activitatea didactică universitară, dedicîndu-şi timpul scrierii ultimelor cărţi. Dacă aş fi în locul oficialilor români, aş profita de experienţa lui în domeniu, rugîndu-l, cît mai este timp, să găsească o titulatură adecvată şi pentru exodul masiv al populaţiei cu studii din ţara noastră către zări îndepărtate, preferabil suprapuse cu „Noul Canaan“. Nu de alta, dar generaţiile viitoare de cetăţeni ai patriei noastre vor avea nevoie de repere metodologice pentru a înţelege „originalitatea“ acestei perioade de istorie democratică.  

Istoreme