Narcis şi psihologia poporului

Nu există nici o „psihologie a poporului“ – deci nici a poporului român. Cum aşa!? – se vor fi revoltînd unii. Păi, uite-aşa, „poporul“ nu este un subiect psihic, deci nu poate fi investigat psihologic. Poporul este o construcţie politică. Şi încă una relativ recentă şi destul de capricioasă, cu geometrie variabilă, tocmai pentru că este de sorginte politică. 

Nu vă grăbiţi să trageţi de aici concluzia de negaţionism, cum că aş nega în vreun fel existenţa poporului român şi, prin urmare, posibilitatea cunoaşterii sale. Cîtuşi de puţin! Poporul român există pentru simplul motiv că eu exist şi mă consider român – adică

şi

că aparţin poporului român, iar această apartenenţă este

şi are

pentru mine. Iar ca mine au mai fost, mai sînt şi vor mai fi încă suficient de mulţi alţi indivizi pentru a forma un popor, adică o „comunitate imaginată“, care se percepe pe sine, în mod legitim (adică acceptat şi de „ceilalţi semnificativi“), ca popor. Iar acest „popor“ poate şi trebuie să fie studiat, doar că nu de psihologie, ci de istorie.

De ce nu de psihologie – respectiv o „psihologie a poporului“? Am spus-o de la început: pentru că psihologia poporului are o mare dificultate, atît teoretică, precum şi metodologică, în a-şi defini obiectul legitim de analiză. 

Teoretic, referinţa rămîne, în ultimă instanţă, una tautologic-etnocentrică: poporul este ceea ce toată lumea ştie că este, adică

Afirmaţie consensuală la nivel de opinie, dar care devine problematică imediat ce depăşim acest nivel al simţului comun. Căci trebuie să ne întrebăm: cam de cînd existăm „noi, românii“? Dintotdeauna, de pe vremea tracilor, a dacilor, a romanilor, poate chiar a cumanilor… Psihologia poporului se află astfel în dificultatea de a-şi delimita subiectul în

. Dacă el există de demult, şi nu de cîndva anume, de care să ne lege o „durată lungă“ identificabilă, atunci, consecvent cu această viziune, „psihologia poporului“ va fi un ansamblu de arhetipuri sau ceva similar, imuabile în esenţa lor, chiar dacă manifestîndu-se diferit în epoci diferite (iar atunci vine întrebarea: de ce şi cînd se manifestă diferit?). Este deci cel mai evident

cu putinţă! Dacă, dimpotrivă, ne referim la zilele noastre, la românii de acum, atunci vorbim pur şi simplu despre

României actuale – ceea ce este cu totul altceva. 

Pe de altă parte, psihologia poporului are dificultăţi şi în a-l plasa pe acesta în spaţiu: cam de unde pînă unde ne aflăm „noi, românii“? Dacă poporul se defineşte, herderian, în primul rînd ca o comunitate de limbă (ceea ce nouă ne place să afirmăm), atunci „noi, românii“ ocupăm (de demult…) un spaţiu vast, din Munţii Pindului şi pînă la Istria (şi n-au decît să se dispute lingviştii pe detalii, precum diferenţele dintre limbă, dialect, grai etc.!). Problema se reia însă şi în „interiorul“ ţării, adică al spaţiului care a devenit „românesc“ cu plus/minus 150 de ani în urmă. Pînă atunci, ţara era plină de ţări, după expresia lui Ion Conea, şi fiecare „ţară“ îşi avea firea sa, ba uneori chiar şi graiuri relativ diferite. Iar aceste diferenţe au dăinuit. În spaţiu, „noi, românii“ sîntem (mai mult sau mai puţin) diferiţi din Transilvania în Oltenia, din Ţara Maramureşului în Ţara Făgăraşului sau de la munte la cîmpie. Cînd au măsurat inteligenţa la români, de pildă, I.M. Nistor şi C. Rădulescu-Motru au constatat că nivelul de inteligenţă creşte odată cu altitudinea, ca să zic aşa, adică „noi, românii“ de la munte sîntem (conform cu testele respective) mai inteligenţi decît „noi, românii“ de la şes. Dar o mică precizare: Nistor şi Rădulescu-Motru şi-au intitulat studiul

A vorbi despre psihologia „poporului“ român, ca subiect unitar şi omogen, este deci cel mai evident

: „Românul“ nu există. 

Metodologic apoi, neputînd să-şi circumscrie obiectul de studiu, psihologia poporului, dacă vrea să fie ştiinţifică, adică empirică, fie se află în imposibilitatea unei eşantionări corecte – şi deci trebuie să renunţe la „psihologie“, fie alcătuieşte un eşantion naţional, ca orice anchetă sociologică – şi atunci renunţă la „popor“. 

O altă bănuială care ar putea decurge din afirmaţia de mai sus este că arunc la groapa de gunoi a istoriei cercetările interbelice de „psihologia poporului român“. Şi asta e fals. Rădulescu-Motru sau Drăghicescu, pe care tot mai mulţi îi citează, dar tot mai puţini îi citesc, vorbeau în limbajul ştiinţific al vremii şi o făceau cu alte intenţii, potrivite vremurilor: un soi de pedagogie a naţiei, care viza identificarea „tarelor“ întru îndreptarea lor. Era mai mult pedagogie şi/sau morală decît psihologie. Mai mult, Rădulescu-Motru afirma cît se poate de clar că românul „este neperseverent fiindcă instituţiile statului l-au obligat la improvizaţii“. Nu „firea“, „mentalitatea“, „profilul psihologic“ sau „ADN-ul“, cum se spune acum, explică instituţiile, ci acestea modelează trăsături psihice recurente. Doar Emil Cioran a afirmat contrariul, susţinînd că „deficienţele actuale ale poporului român nu sînt produsul istoriei sale, ci istoria aceasta este produsul unor deficienţe psihologice structurale“. Dar a făcut-o ca pe o hiperbolă a revoltei, şi nu ca pe o constatare ştiinţifică. Între timp, limbajul ştiinţific s-a schimbat, iar mizele sînt altele. Astăzi, orice „psihologie a poporului român“ nu poate fi decît… opiu pentru popor! Ce-i drept, un „opiu“ foarte îndrăgit. 

În sfîrşit, nu trebuie să se înţeleagă nici că psihologia nu are ce căuta în cunoaşterea societăţii româneşti. Dimpotrivă, are mai multe de spus decît a făcut-o pînă acum, dar referitor la populaţia actuală a României, nu la „poporul român“. Cele mai importante ar fi însă cercetările de

sau

opuse ca perspectivă, dar punînd pe primul plan comparaţia unor dimensiuni sau trăsături psihice în contexte culturale diverse. Sînt singurele care ne-ar putea ajuta să vedem cu adevărat cine sîntem „noi, românii“, aici şi acum. Pînă şi Narcis are nevoie de oglindă pentru a putea fi narcisic… 

Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog,