EDITORIALE ȘI OPINII

Şcoli de vară în diverse sate, proiecte de dezvoltare locală, intervenţii de reabilitare a unor obiective patrimoniale… Am fost la cîteva dintre ele, am ratat multe altele la care am fost invitat, dar nu am mai reuşit să ajung. Par să fie tot mai multe astfel de iniţiative – ceea ce este, desigur, foarte bine.

Apolo era catîrul lui nea Ion. Casandra, fata lui nea Ion, adesea îl mîna pe Apolo, mai ales că nea Ion era pilangiu şi din cînd în cînd, epuizat intelectual de discuţiile de la birt, trebuia cărat cu căruţa de la Căţeaua Leşinată – Mecca pilangiilor din cartier – pînă acasă.

La noi s-ar numi „constituire de grup organizat în scopul influenţării deciziei politice pentru a obţine avantaje oneroase pentru entităţi juridice private“. În lumea anglo-saxonă s-ar chema lobby sau advocacy. Depinde de gust.

Platini nu e vreun cavaler şi nici nu vine pe vreun cal alb. Un contracandidat a declarat deja că el reprezintă sistemul. Şi are dreptate. Platini a fost de aplaudat atunci cînd i-a spus public adevărul în faţă lui Blatter, dar de acum circumspecţia e de rigoare.

Ce avem acum? Avem demnitari ai statului, nu spun că toţi, dar, oricum, foarte mulţi, care la salarii de 1000-1500 de euro afişează un nivel de viaţă demn de un om de afaceri de succes. Ştim bine că demnitarilor li se interzice să administreze afaceri, să facă parte din consilii de administraţie şi aşa mai departe.

În ultima vreme, presa de o anume orientare a făcut fel de fel de analogii între referendumul lui Tsipras din această vară şi referendumul Ponta-Antonescu de acum trei ani. Sigur, situaţiile sînt cu totul diferite.

Una dintre cele mai interesante cărţi în care un străin îşi prezintă impresiile şi observaţiile asupra realităţilor româneşti este volumul publicat la Veneţia, în 1718, de secretarul italian al lui Brâncoveanu, Anton Maria Del Chiaro: Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia.

Călătorii cu mijloacele de transport în comun dotaţi cu handy au descoperit, treptat, virtuţile şi binefacerile anonimatului. Te urci, cobori. Nimeni între alţi nimeni. Viaţa ta se petrece, între timp, în altă parte, unde ai ceva de îndreptat, de remediat. Pedagogii volante, volatile.

„Orice actor îşi doreşte să lase un mesaj al felului său de a fi. Uneori ai şansa ca acest mesaj să fie inclus în spectacolele în care ai fost distribuit.“

Cînd citeşti scrierile şi poveştile lui Richard P. Feynman ai impresia că în faţă ţi se deschid o mulţime de uşi către noi feluri de înţelegere a lumii.

Mai în vîrstă decît ceilalţi, extrem de gras, cu mustăţi şi favoriţi gigantici, de secol XIX ai fi spus, cu degetele pline de bijuterii şi capul acoperit de o pălărie mare, de tip texan, bărbatul îşi conducea trupa, în mod evident, cu mînă de fier. „Aicilea se dă xerox, cucoană?“

Comunitatea internaţională se mobilizează, în sfîrşit, după incidentele deosebit de grave din ultimele zile de la punctul de frontieră subteran dintre Franţa şi Marea Britanie. De cîteva săptămîni, mii de imigranţi ilegali – cei mai mulţi, din ţări africane – încearcă să treacă prin tunel spre Marea Britanie.

Cînd Guvernul a adoptat şi a trimis la Parlament Codul Fiscal părea că a venit Moş Crăciun. Uau, şi Cod nou, şi scădere de taxe!? Consiliul Fiscal a stricat petrecerea, însă cine să mai asculte de el? Parlamentul votează voios cu aproape unanimitate. Din opoziţie, PNL îşi trece unele amendamente şi poate clama voios că acest Cod e şi al lui.

Mărturisesc că nu pricep cum de am ajuns să mobilizăm atîta antipatie. Evident că sîntem, ca tot omul, plini de defecte, amendabili în unele din ideile sau opţiunile noastre. Dar nu aici e buba. E ceva în simpla noastră prezenţă care scoate din minţi o anumită categorie de oameni.

– Ne-aţi luat tot! se aude dintr-odată vocea puţin răguşită a unui domn în vîrstă ajuns în faţa ghişeului. Lumea tresare şi toate privirile se îndreaptă spre ghişeu. E parcă şi mai multă linişte.  – Am venit să vă spun că nu mai am ce să vă dau, continuă calm domnul în vîrstă.

Venirea la putere a naziştilor şi dezvoltarea mecanismelor de spălare a creierelor şi a maşinăriilor de ucidere în masă ale regimurilor social-naţionaliste din Europa a fost unul dintre subiectele care m-au obsedat pentru cîţiva ani buni şi pe care am încercat să îl studiez cît mai aprofundat.

Nu sînt vreun masochist. Îmi place, ca oricărui alt pămîntean, să plătesc taxe şi impozite cît mai mici. De s-ar putea, n-aş plăti deloc. Altfel spus, sînt un om ca oricare altul. Nu dau pe dinafară de înalt simţ civic, deşi sînt pe deplin încredinţat că „România trăieşte cu taxele tale“.

Secretul lui Froome e, cred, secretul echipei sale, Sky. O să mă întrebaţi atunci care e secretul echipei Sky. În cazul ăsta e simplu: nu ştiu. Dar îmi pot imagina. Cu toţii ne putem imagina. Sky este o imensă televiziune al cărei scop este, firesc, să atragă cît mai multe priviri.

Problema cu noul Cod Fiscal e una veche pentru România: ca de atîtea ori, dezbaterea o ia razna şi argumentele de tip electoral le bat de departe pe cele de bun-simţ. Mai întîi de toate, întrebarea este: unde e mai bine să fie lăsaţi mai mulţi bani, în buzunarele statului sau în cele ale oamenilor şi ale companiilor?

Totul a pornit, de fapt, de la o neînţelegere a crizei. Ştiu, experţi de toate extracţiile au umplut lumea cu articole, eseuri, cărţi ori panseuri despre criză – toţi au explicat-o şi au analizat-o în fel şi chip. Dar puţini au spus despre criză ceea ce este esenţial, şi anume că este o răzbunare a realităţii împotriva iluziilor.

Prin uz îndelungat, unele cuvinte depreciative îşi pot atenua sensul iniţial, devenind forme de adresare glumeaţă ori chiar neutră. În cazul expresiilor, procesul e mai complicat: chiar dacă sensul peiorativ şi agresivitatea li se toceşte prin folosire repetată, transparenţa lor permite oricînd refacerea valorii iniţiale.

Sînt un împătimit trăgător cu urechea. În spaţii publice aglomerate, în gări, în restaurante, la coadă, mor de curiozitate să mai prind cîteva ceva din ce vorbesc persoanele necunoscute din jurul meu. Mediul optim pentru a-ţi satisface o atare apucătură e, fără îndoială, trenul.

În 2012 se intensifica „anti-anticorupţia“. Mult mai mulţi decît cei care au citit cartea au receptat mesajul: că există un colţ din societatea românească ce investeşte încredere în instituţiile anticorupţie.

Vară fiind, voi continua să povestesc despre hoteluri. Săptămîna trecută scriam despre cum sînt văzute ele de un insider, un recepţioner, devenit celebru prin relatările sale literaturizate. Hotelurile pot fi nişte afaceri pe cît de organizate, pe atît de flexibile în privinţa serviciilor disponibile.

Recitesc un roman interesant, Rugaţi-vă pentru Fratele Alexandru al lui Constantin Noica. Este vorba despre jurnalul captivităţii filozofului în temniţele comuniste, din anii ’50-’60, ca rezultat al scandalului „cărţilor împrumutate“, care a afectat un număr mare de intelectuali bucureşteni la vremea respectivă.

Zero virgulă ceva la sută din puţin înseamnă mai nimic. România este una dintre puţinele ţări din UE cu un buget pentru cultură mai mic de 1%. Din acest zero virgulă ceva la sută tocmai s-a mai tăiat ceva. La ultima rectificare bugetară, fondurile alocate Ministerului Culturii s-au diminuat cu două milioane de lei.

„Nu e considerat politic corect în zilele noastre să critici cultura altora, dar, fie că va rămîne sau nu în UE, Grecia trebuie să-şi rezolve cumva disfuncţia culturală. Nu mă refer la tradiţii, la arhitectură sau muzică şi, Doamne fereşte, în nici un caz nu mă refer la mîncarea grecească. Mă refer la cultura sa anticapitalistă."

Pentru mine, comunismul nu e o simplă obsesie retro: mi-am petrecut jumătate din viaţă sub gheara lui, am fost, pînă la excluderea din 1982, membru al partidului comunist şi încă sînt înconjurat de politicieni, gazetari, intelectuali de toate culorile care au slujit, volens-nolens, totalitarismul de extremă stîngă.

Fotografiile sînt memoria! – jubilează un tînăr bine făcut, probabil american, în timp ce mai face un ultim snapshot al unor stalactite din peştera Postojna. Vecinul său de turism, un nordic blond şi zîmbitor, îl aprobă şi se angajează în cîteva replici pe care nu le mai aud.

„Hai, bă, să îl văd eu pe Alain Delon sau pe şmecherul ăla de Piersic cu nasul meu, la 1,62 şi ţigan, să vedem cum se descurcă. Dă-i în mă-sa, că dacă aveam şi eu mecla lor eram prim-secretar la judeţ şi nu un amărît de maistru.“ Gogu a fost bogătaşul familiei. Curăţa cazane de termoficare şi făcea o avere.

Tomas e iritat. Nu înţelege cum vine aia că el, slovacul, trebuie să contribuie la iertarea datoriilor Greciei. „Păi, maică-mea are 400 de euro pensie. De ce să îi ajut pe greci să-şi ţină pensiile la 1500?“ Stă în faţa pub-ului de lîngă Marble Arch unde lucrează, trage din ţigară şi le răspunde lui Yorgos şi Dimitrios pe smartphone.

E fotbalist la maximum. O anumită cultură a acestui sport, în care banii vin şi pleacă repede, e aceea care te îndeamnă să nu scapi cumva momentul de a te simţi bine. Tamaş n-a rămas niciodată dator acestui precept.

Chestiunea „marii moschei“ din Bucureşti este mai mult de natură politică decît religioasă. Mai întîi de toate, Turcia este de mulţi ani o prezenţă solidă în România, de la investitori de toate mărimile la turism şi relaţii interumane, de la gastronomie şi fotbal la Orhan Pamuk şi telenovele.

Uneori, nu bagi de seamă cîte un beteşug al gîndirii decît atunci cînd te scoate din minţi. Aşa am băgat eu de seamă ce sminteală generală ne-a cuprins pe toţi, şi nu de ieri, de azi, cu nevoia, dar ce zic eu nevoia, necesitatea, obligativitatea de a fi obiectivi.

E interesant contrastul dintre două tendinţe ale comportamentului uman, atent încurajate de mass-media: dorinţa disperată de a şti ce se va întîmpla în viitorul din lumea reală, pe de o parte – şi, pe de altă parte, refuzul îndîrjit de a afla mai multe despre evoluţia şi finalul acţiunii din lumile ficţionale propuse.

Cred că fiecare dintre noi a avut cîndva curiozitatea să se uite printr-un ochean, printr-o lunetă. Impresia şocantă este că ceea ce vezi prin lentilele măritoare nu diferă prin dimensiune faţă de ce se zăreşte cu ochiul liber, ci prin distanţă.

Chestiunea construirii unei noi moschei în Bucureşti – a cincea, dacă nu mă înşel – a fost artificial gonflată de contextul stambuliot al politicii, precum şi de manipularea informaţiilor. Nici una dintre moscheile precedente nu a fost mediatizată înainte sau după edificare.

E sezonul vacanţelor. Cu hotelurile din România ne-am obişnuit sau poate deja ne-am dezobişnuit. Cei care au călătorit mult ştiu că nu doar în hotelurile din ţară poţi avea surprize. Jacob Tomsky e pseudonimul unui tip care a lucrat mult în industria hotelieră din Statele Unite şi cică încă mai lucrează.

De cînd sînt universitar – adică de aproape un sfert de secol –, am trăit o stare de fobie în preajma şi pe parcursul lunii iunie, deşi, paradoxal, aceasta e chiar luna în care m-am născut în urmă cu 47 de ani. Sînt trist şi degrabă angajabil în tulburătoare panici în intervalul blîndului Cireşar.

Nu sînt multe ţări care se pot lăuda cu o infrastructură culturală mai extinsă şi mai complexă decît a Franţei. Şi nu sînt multe state capabile şi dispuse să investească în patrimoniu cultural şi în creaţie. Efectele acestui angajament sînt vizibile: acolo, industriile creative produc mai mult decît industria auto.

Ce a fost în capul guvernului grec în aceste patru luni? Acordul din februarie era foarte clar, trebuia să se întîmple nişte lucruri pentru ca Grecia să mai primească bani şi după iunie. Nu s-au întîmplat. Care era planul grecilor? Evident, nu am cum să furnizez răspunsuri definitive, doar nişte intuiţii.

La o anumită vîrstă, a dori să schimbi lumea e, în mod natural, un proiect de viaţă. Eşti tînăr, gata de gesturi şi fapte mari, plin de energie şi de încredere în puterile şi în soarta ta. Vrei să schimbi lumea, pentru că simţi nevoia să dai un sens existenţei tale, să te distingi ca purtător de faclă, ca misionar al noului, al „mai bine“-lui.

În general, discursurile politice în România sînt, din păcate, reprezentative pentru tipul de politician sociopat, populist, corupt şi şmecheraş care domină elitele din partidele româneşti în acest moment. Mai jos, o analiză a celui mai important discurs al premierului României, discursul de lansare a candidaturii sale la preşedinţie.

E greu să ai speranţe de la oameni care trăiesc de pe azi pe mîine. Cînd vom vedea o strategie care să nu se schimbe de pe vară pe toamnă vom putea avea speranţe. În rest avem disperări. Aceea de a vedea că în prima etapă o singură echipă a înscris prin principalii actori care trebuie să facă asta, adică atacanţii de careu.

Simplificînd de dragul comparaţiei, care este şansa de a „scăpa“ a unui tînăr din Rahova care nu vrea să fure sau să traficheze una-alta, pe lîngă lege, la mica ciupeală? Muzica sau sportul. Acum un secol şi ceva, străbunii îi erau robi. Poveste cu istorie lungă, nu-i de ieri, de azi.

De multe ori expresiile vechi şi populare rămîn inexplicabile: sensul lor actual – instabil, alunecos, reinterpretat subiectiv de locutori – nu pare să aibă o legătură raţională cu înţelesul cuvintelor care le compun.

Cine crede că filologilor nu le plac cifrele se înşală. E o generalizare pripită. Eu, unul, mă înţeleg bine cu cifrele, mai ales cînd, vorba lui Caragiale, e „un caz de traducere“: cînd pot fi traduse, povestite, explicate.

Din anii ’60 încoace, şi cultura înaltă a intrat, de fapt, în aceeaşi maşinărie industrială: festivalurile de muzică clasică, marile expoziţii de artă modernă, concertele, cărţile ş.a.m.d. sînt promovate prin mecanisme tot mai sofisticate în mass-media.

Wimbledon-ul s-a încheiat. E un moment în care putem să ne întrebăm cum mai arată tenisul mondial şi ce ne poate spune el. Aş risca nişte observaţii, nu ca profesionist, dar ca unul care m-am învîrtit cîteva zeci bune de ani în preajma acestui sport.

Articolul profesorului Liviu Papadima din Dilema veche nr. 594 surprinde, interesant, o problemă majoră a lumii de azi – raportarea mentalitară (de grup) la noţiunea cuvîntului dat. Analiza autorului mi se pare demnă de luat în considerare în spaţiul etic mai curînd lejer al universului nostru mioritic.