Sinceritatea omului de ştiinţă

„…imaginaţia naturii este mult, mult mai măreaţă decît imaginaţia omului. De exemplu, cu cît este mai uimitor faptul că toţi sîntem ţintuiţi – jumătate din noi cu capul în jos – de o misterioasă atracţie pe suprafaţa unei mingi rotitoare, care a rătăcit în spaţiu miliarde de ani, decît să fim purtaţi în cîrcă de un elefant, proţăpit pe o broască ţestoasă, care înoată într-un ocean fără fund.“ 

În orice caz, imaginaţia omului care a scris cele de mai sus este şi ea cît se poate de uimitoare. Cînd citeşti scrierile şi poveştile lui Richard P. Feynman ai impresia că în faţă ţi se deschid o mulţime de uşi către noi feluri de înţelegere a lumii. Feynman a primit premiul Nobel în 1965 pentru contribuţia sa esenţială în fizica cuantică, iar numele său e deja în galeria marilor fizicieni ai lumii. Dincolo de performanţele sale ştiinţifice, Feynman era un tip cît se poate de original, chiar excentric. Istorisirile lui, culese şi publicate de prietenul său, percuţionistul Ralph Leighton, au fost traduse recent şi în româneşte. În 2013, editura Humanitas a publicat volumul

iar anul trecut, la editura Publica, a apărut

Ambele volume conturează figura excepţională a unui mare savant, trăsnit şi plin de umor, neocolit însă de episoade tragice (prima sa soţie, Arlene, a murit de tuberculoză în perioada în care el lucra la Los Alamos pentru fabricarea bombei atomice). 

Din prima carte am aflat cum a vrut să refuze premiul Nobel, fiindcă se temea că i-ar aduce pe cap prea multă publicitate deranjantă. A renunţat la idee cînd i s-a atras atenţia că refuzarea premiului va atrage după sine o publicitate şi mai mare. Farsele şi trăsnăile pe care le punea la cale încă din copilărie l-au făcut de neuitat printre cei care l-au cunoscut. 

Din volumul al doilea, pe care l-am citit de curînd, am putut constata cum un om cu inteligenţa lui Feynman, deşi aparent naiv, cu capul în nori, cum se spune, cînd îşi punea mintea era capabil nu doar să descopere cauzele prăbuşirii navetei spaţiale Challenger (a făcut parte din comisia de anchetă), dar şi să deznoade complicatele iţe birocratice ale unei instituţii ca NASA, să analizeze deficienţele de management şi să explice întreaga alcătuire a relaţiilor profesionale şi umane din acest colos, care în cele din urmă au dus la eşecul navetei, în 1986. Feynman a fost unul dintre cei mai activi membri ai acelei comisii, dorind, aşa cum îi era firea, să fie de un real folos. Pentru asta nu s-a sfiit nici să facă muncă de detectiv şi nici să-l ameninţe pe preşedintele comisiei că nu va semna raportul final dacă nu va conţine realităţile descoperite de el, în condiţiile în care era suferind de cancer şi fusese supus deja mai multor operaţii. 

Cu mintea sa extrem de raţională şi concretă, voia să înţeleagă totdeauna fenomenele în esenţa lor şi să aibă un rezultat în urma cercetărilor. Nu părea a se împăca prea bine cu chestiunile formale şi nici cu politicile de tot felul. În adolescenţă se îndepărtase de religie, aflînd că unele poveşti spuse de rabini erau inventate. A înţeles că miracolele fuseseră născocite pentru ca oamenii să priceapă „mai viu“ anumite lucruri, dar credea că „natura însăşi era atît de interesantă, încît nu doream ca lucrurile să fie deformate în acest fel“. 

Ca orice fizician care se respectă, ajungea mereu la partea filozofică a lucrurilor. În ştiinţă, spunea el, „dacă ai o teorie, trebuie să încerci să explici în egală măsură părţile ei bune şi pe cele rele. În ştiinţă, deprinzi un anumit standard de integritate şi sinceritate.“ În alte domenii, observa Feynman, lucrurile nu stau la fel. Înţelegea că, dacă vrei să vinzi un produs, nu-l poţi prezenta într-un mod ştiinţific şi echilibrat. Povesteşte că odată chiar l-a întrebat pe tatăl său, care era comerciant: „Cum poate fi un comerciant un om integru?“. La fel se întreba cum poate fi integru un politician. „Cînd văd un congresman spunîndu-şi părerea despre ceva, mă întreb întotdeauna dacă spusele sale exprimă opinia lui reală sau dacă prezintă o opinie pe care a gîndit-o ca să fie ales.“ Totuşi, din poveştile sale reiese că Feynman înţelegea perfect utilitatea subterfugiilor politice. 

Călătorind mult în străinătate, Feynman făcea observaţii necruţătoare. La o conferinţă din Brazilia a desfiinţat pur şi simplu sistemul de învăţămînt pe care l-a găsit acolo. După o întîlnire cu regele Belgiei, „

sau cam aşa ceva“, după cum îi scria el soţiei: „regele are o faţă semiprostuţă, precum şi o puternică strîngere de mînă; regina este foarte frumuşică. (Cred că se numeşte

)…“. Relata cu umor şi stupiditatea discuţiilor care se poartă în astfel de împrejurări.

Şi din Atena îi scria soţiei sale: „Ceea ce învaţă grecii la şcoală este să se intimideze la gîndul că au căzut atît de jos faţă de superstrămoşii lor. (…) Ah, cît de ignoranţi sînt oamenii cu educaţie clasică! Nu-i de mirare că nu apreciază propria lor epocă. Ei nu fac parte din ea şi nu o înţeleg“. Pe de altă parte, Feynman se arată conştient de modul în care pot fi priviţi americanii: „presupun că, în opinia grecilor, toţi americanii trebuie să fie bătuţi în cap, neinteresîndu-i nimic în afară de maşini, cînd sînt atîtea statui frumoase (…)“. 

Din Varşovia comunistă i-a scris soţiei sale o scrisoare din care reiese că a înţeles perfect cum funcţionează sistemul comunist. Era oripilat de arhitectura sovietică, ironiza lentoarea serviciilor de la restaurante şi felul în care primea numai o parte din restul cuvenit. Mai mult, înţelegea cum funcţiona acolo comunitatea ştiinţifică: „această

constă în a arăta că

anterioară a altcuiva s-a soldat cu o eroare, cu nimic util sau cu ceva promiţător. E ca o mulţime de viermi care încearcă să iasă dintr-o sticlă tîrîndu-se unii peste alţii. Nu e vorba despre faptul că subiectul este dificil, e vorba despre faptul că oamenii de calitate se ocupă de altceva“. 

Feynman vorbea nu doar despre sinceritatea şi integritatea legate întotdeauna de ştiinţa adevărată, ci şi despre valoarea îndoielii în ştiinţă: „să-i învăţăm pe oameni că îndoiala nu trebuie privită cu teamă, ci salutată şi discutată“. Trăind astăzi într-o societate care se foloseşte din plin de rezultatele ştiinţei fără să pună însă mare preţ pe valorile ştiinţei, e bine să mai auzim din cînd în cînd aşa ceva.