Spoilăreli

E interesant contrastul dintre două tendinţe ale comportamentului uman, atent încurajate de mass-media: dorinţa disperată de a şti ce se va întîmpla în viitorul din lumea reală, pe de o parte – şi, pe de altă parte, refuzul îndîrjit de a afla mai multe despre evoluţia şi finalul acţiunii din lumile ficţionale propuse de film sau de literatură. Prima tendinţă stă la baza puzderiei de horoscopuri, a lungilor emisiuni avînd drept invitaţi astrologi, numerologi, clarvăzătoare etc., dar şi a nesfîrşitelor discuţii şi comentarii politice (cade sau nu cade guvernul? îşi va da sau nu demisia cutare politician?). Cea de-a doua tendinţă se manifestă în grija tot mai mare a spectatorilor sau a cititorilor, speriaţi ca nu cumva să li se povestească filmele sau cărţile, să li se dezvăluie surprizele sau finalurile serialelor de televiziune. Obsesia de a evita informaţiile despre ficţiunea cinematografică sau literară, pentru a nu fi stricată plăcerea suspansului, corespunde, desigur, unui anumit tip de receptare consumistă, diferită de plăcerea copilărească de a auzi mereu aceeaşi poveste preferată, dar şi de plăcerea estetică a revederii sau a relecturii marilor filme sau cărţi, de curiozitatea de a vedea cum a tratat un regizor o poveste clasică etc. 

Fenomenul spaimei de dezvăluiri se impune odată cu un termen preluat din engleză de mai multe limbi –

. Substantivul englezesc este tradus în dicţionarele noastre bilingve cu sensurile lui mai vechi – „stricător“, „distrugător“, „jefuitor“ etc.; ca element colocvial, are însă sensul „informaţie care dezvăluie elemente ale acţiunii, riscînd să-i strice spectatorului/cititorului surpriza suspansului“. Eticheta

şi formula de avertizare

au apărut destul de recent, legate de fluxul de informaţii adesea nedorite din Internet: utilizatorii români folosesc formula englezească („foarte bun filmul. Cine vrea să îl vadă, să nu cumva să se uite la trailer,

) sau echivalentul ei –

Termenul

a fost preluat în română şi cu unele sensuri tehnice, din aeronautică şi mai ales din automobilism; cu sensul de „dispozitiv montat pe capota din spate sau din faţă a unei maşini pentru a schimba direcţia curentului de aer şi a stabiliza deplasarea în viteză“ este destul de prezent azi în Internet („vreau să îmi repar

, adică să lipesc o crăpătură de vreo 5-6 cm“,

). Termenii familiei lexicale din engleză – verbul

şi substantivul

– sînt înrudiţi (prin originea lor în franceza veche) cu verbul latinesc

. Româna a împrumutat în epoca modernă, din franceză şi latină, verbul

dar a moştenit şi derivatul

(din lat.

sau

). Între vechiul

şi recent împrumutatul

există deci o legătură destul de strînsă.

, greu de tradus printr-un singur cuvînt, a fost preluat şi adaptat morfologic destul de uşor („

de la

folosit ca pedeapsă. Cum a reuşit un profesor de matematică să-şi cuminţească elevii“,

), cu un plural în

(tipic pentru neutrele în

:

,

etc.): „iată un mic ghid despre cînd şi cum se dau în general

, ca să nu mai plîngeţi ca o fetiţă data viitoare cînd cineva vă strică aşteptările“ (

); mai rar apare şi pluralul

. Cuvîntul are deja o mică familie lexicală, formată mai mult în glumă şi cuprinzînd verbul

(„dacă cineva se apucă să prezinte intriga unui roman undeva pe net, nu contează unde,

textul, ce rost mai are ca altcineva să cumpere cartea?,

), cu participiul

(„ăştia care se plîng că au fost

“,

; „ceea ce se întîmplă în final e cel puţin la fel de fantastic şi nu merită

întrucît transformă totul într-o parabolă“,

) şi numele de acţiune

(„«Spoilăreala» este atunci cînd zici ceva de genul: «Apropo, la sfîrşit moare eroul principal, ucis de soţia lui, care era un agent secret KGB sub acoperire»“,

). Verbul

e folosit în română avînd ca obiect fie ficţiunea („a spoilări un film“), fie publicul („am să încerc

“,

). 

Şi sensul tehnic al termenului

a produs în jargonul automobilistic derivate similare: „e prin Lugoj unu cu un Volvo

“ (

); „roţi mai mari şi

mai agresivă“ (

). 

În fine, cuvîntul e folosit şi ca sursă de umor, fie prin aplicarea schemei suspansului unor obiecte culturale pentru care acesta nu este esenţial – „23 de

pe care TNR insistă să le afli: (…) În

trădătorul e Iuda, iar eroul principal moare, dar ulterior învie; (…) Nilă şi Achim fug cu caii la Bucureşti“ (

) –, fie prin şi mai surprinzătoarea aplicare la viaţa cotidiană: „medicul e obligat să spună «Atenţie,

», înainte să-ţi explice analizele, sau să-ţi spună diagnosticul“ (ibidem). 

Limbaj şi politică

101 cuvinte argotice