Vulgarităţi

Prin uz îndelungat şi în absenţa unei legături cu etimonul, unele cuvinte depreciative îşi pot atenua treptat sensul iniţial, devenind forme de desemnare sau de adresare glumeaţă ori chiar neutră. În cazul expresiilor, procesul e mai complicat şi adesea reversibil: chiar dacă sensul peiorativ şi agresivitatea li se toceşte prin folosire repetată, transparenţa lor (imaginea pe care o pot evoca) permite oricînd refacerea valorii iniţiale. Un exemplu din spaţiul public actual mi se pare a fi utilizarea fără reţineri, dar în esenţă riscantă, a expresiei

sau

Expresia a apărut în mai multe declaraţii politice recente, reproduse de mass-media: „nu să stau toata ziua să răspund la scandal şi la

“ (

); „nu o să-mi dau demisia nici cînd

doamna G.

“ (

). Nu mă îndoiesc că, la nevoie, autorii unor enunţuri de acest gen ar invoca autoritatea dicţionarelor curente, în care formula înregistrată pare lipsită de conotaţii vulgare. În DEX, variantele expresiei –

(ori

– sînt explicate destul de pudic, la un nivel înalt de generalitate moralizantă: „a nu mai ţine socoteală de nimic, a depăşi orice limită; a da pe faţă un caracter josnic, imoral“. Definiţia din dicţionar pare să justifice prezenţa expresiei într-un enunţ de polemică politică, cu sensul „doamna X depăşeşte orice limită“, „se dezlănţuie“. Cred totuşi că pentru vorbitorii nativi de română e destul de evident că o parafrazare atenuată nu elimină cu totul sensul iniţial al expresiei, mult mai precis şi mai vulgar, descris prin metonimie (parte a acţiunii sugerînd acţiunea integrală). 

În Iuliu Zanne,

(volumul III, 1899, p. 306-313), sînt înregistrate mai multe expresii depreciative care cuprind cuvîntul

şi vizează în primul rînd femeile. Formula „Poale lungi şi minte scurtă“ este explicată de culegător fără prea multe precauţii: „pentru a arăta nedestoinicia, nepriceperea femeilor în afaceri, inferioritatea minţii lor faţă de a bărbatului“. Imaginea

are mai multe semnificaţii, inclusiv una pozitivă, în măsura în care suflecarea cămăşii era asociată cu munca şi opusă lenei şi delăsării. Cînd indică graba, ridicarea poalelor e uneori semn de pripeală („N-ai ajuns la gîrlă şi ţi-ai ridicat poalele“). Expresiile „a-şi da poalele peste cap“ şi „a-şi pune poalele în cap“ sînt glosate identic, cu două variante, sugerînd fie actul sexual, fie gestul obscen: „pentru femeile desfrînate cari au pierdut orice ruşine“ şi „cînd într-o ceartă nu se mai ţine socoteală de nimic“. În sprijinul primei accepţii poate fi invocat şi proverbul preluat de Zanne de la Iordache Golescu: „Poalele muierii, cinstea muierii; cum şi le ridică, cinstea pe jos pică“. În cu totul alt context, imaginea e prezentă şi în textul religios, în traducerea unui verset biblic din Ieremia (13, 26): „ţi se vor da poalele peste cap, ca să se dezgolească ruşinea ta“. 

În discursul public actual, sensul mai general se activează cînd expresia este folosită în legătură cu entităţi colective sau despre bărbaţi („

la Conferinţa Judeţeană“,

; „B.

); apare de mai multe ori şi o construcţie reciprocă destul de stranie, cu referire la ceartă:

: „C. şi Ţ.

«Eu sînt preşedinte!», «ba eu sînt preşedinte»“ (

); „E.U.

A.S.“ (

). Chiar în asemenea contexte, riscul de re-concretizare a expresiei – şi de evocare a unei imagini absurde – mi se pare destul de mare: „

în faţa ministrului G.“ (

). 

De altfel, concretizarea imaginii e o strategie folosită chiar de mass-media, fie în reportaje în care formula poate desemna figurat cearta dezlănţuită, dar şi, perfect denotativ, gestul obscen („Cu poalele-n cap“,

, 14.08.2010, ştire despre o razie a poliţiei într-o comunitate marginală), fie în articole de scandal, în care vulgaritatea e norma: „Bianca D.,

Uite ce le-a arătat fanilor“ (

). Permanenta pendulare între accepţiile mai abstracte şi cele foarte concrete face ca expresia să rămînă profund ofensatoare atunci cînd se referă la o persoană (o femeie) anume.  

Limbaj şi politică

101 cuvinte argotice