Un fax şi mai multe învăţăminte
Zilele trecute, descoperind – la o butonare absentă a telecomenzii – o emisiune cu lăutari (pe un canal TV aşa-zis „generalist“), mi-am amintit brusc o întîmplare din viaţa mea, cu un rol, n-am să neg, în felul lui, formativ. Pe vremea cînd faxul mai era încă un lux în România (mă întreb dacă astăzi respectivul aparat mai există oare), mă aflam la un oficiu poştal din Iaşi, unde plănuiam să folosesc maşina magică pentru a transmite o scrisoare direct în America. Deodată, pe uşa de sticlă a intrat un grup gălăgios de romi autentici (de la şatră, vreau să spun – adică nu urbanizaţi şi depersonalizaţi după ultima modă
), care căutau din priviri un loc anume din vasta sală a telefoanelor. Într-un tîrziu, atenţia lor se fixă chiar pe ghişeul unde eu aşteptam ca operatoarea să-mi dea OK-ul pentru transmiterea mesajului. La un semn, porniră cu toţii într-acolo. Trebuie să recunosc faptul că apropierea micii comunităţi cu paşi atît de hotărîţi de mine îmi declanşă un mic disconfort. Nişte subiţi fiori de gheaţă îmi străbătură corpul de sus în jos. În astfel de clipe – nu cred că mă puteţi contrazice –, lobul reptilian al creierului e cel care devine activ. Uiţi brusc de toate teoriile liberale şi antropologice, exersate ani de zile, treci şi peste principiul stranietăţii
din psihanaliza lui Freud şi eseistica lui Todorov. Eventual, înghiţi în sec şi îţi încrucişezi, crispat, degetele în buzunare.
Grupul – eterogen, format din bărbaţi maturi, femei tinere şi bătrîne, însoţite de copii – avea totuşi o ordine a deplasării şi părea să se constituie după o regulă ierarhică. În centrul lui, observai uşor masculul dominant. Mai în vîrstă decît ceilalţi, extrem de gras, cu mustăţi şi favoriţi gigantici, de secol XIX ai fi spus, cu degetele pline de bijuterii şi capul acoperit de o pălărie mare, de tip texan, bărbatul îşi conducea trupa, în mod evident, cu mînă de fier. „Aicilea se dă xerox, cucoană?“, întrebă el cînd ajunse la ghişeu, topindu-mă complet sub umbra sa cotropitoare. „Ce xerox, bre?“, replică doamna plictisită. „Fax vrei să zici!“ „Apăi fax, mînca-ţi-aş, aiasta spusăi“, continuă ţiganul netulburat. „Ian ascultă-aicilea la mine. Bate-acolo!
Vă veţi întreba de ce consider acest moment formativ, în felul lui? Ei bine, am descoperit
că limbajul are registre în primul rînd stilistice şi abia ulterior psihologice. Se putea ca mica mea „rescriere“ să nu pătrundă în „hermeneutica“ bulibaşei de la Focuri, lăsîndu-mă expus criticilor şi posibilelor sancţiuni. În plus, să admitem, se vede aici că dialogul nostru mentalist cu segmentele etnice conlocuitoare nu e, nici pe departe, irealizabil. Trebuie doar un mic efort în ambele tabere şi, mai devreme sau mai tîrziu, „oameni ne facem“. Un singur lucru mă nemulţumeşte. Deşi au trecut mai bine de douăzeci de ani de atunci, nu am luat niciodată legătura cu bulibaşa Gîndac, în ciuda invitaţiei sale mai mult decît călduroase de a-l căuta. Vă daţi seama, dacă nu altceva, cel puţin o pilă la bravii noştri lăutari tot aş fi avut şi eu acum. Să le cer dedicaţii muzicale pe canalul „generalist“, mînca-v-aş.
Istoreme
