Furouri şi neglijeuri
„Hai, bă, să îl văd eu pe Alain Delon sau pe şmecherul ăla de Piersic cu nasul meu, la 1,62 şi ţigan, să vedem cum se descurcă. Dă-i în mă-sa, că dacă aveam şi eu mecla lor eram prim-secretar la judeţ şi nu un amărît de maistru.“ Gogu a fost bogătaşul familiei. Curăţa cazane de termoficare şi făcea o avere. Un tip urîţel, avea un nas mare şi era deştept foc, asta înainte de a deveni alcoolic. Mi-a trecut şi mie prin cap de cîteva ori că, dacă ar avea chelia mea, Brad Pitt sau Clooney nu ar fi prea şmecheri nici ei, cum nici Michael Jordan nu ar fi cine ştie ce la 1,73, deşi pentru el am mai multă simpatie, pentru că e mai negru şi mai boşorog ca mine. De cînd are o armată de copii cu Angelina, am început să îl compătimesc şi pe Brad. Pe Clooney încă îmi doresc să îl lovească beteagu’.
Nea Gogu a fost căsătorit cu Lica, o ţigancă focoasă tare, pe care toată partea feminină a familiei mamei o ura cu spume – pentru că, cică, ar fi fost curvă. Bărbaţii din familie erau domni şi nu comentau, mai ales pentru că erau mari admiratori ai fustelor ei scurte. Fashionu’ era o preocupare serioasă în familie – a doua în ordinea priorităţilor, după sfinţenie. La fel ca la popa de la blocul vecin, legătura cu sfinţenia era asigurată prin dezinfectări zilnice cu tărie şi degustări ale sîngelui lui Hristos odată ce erau îndeajuns de curăţaţi, pe interior, cu alcool de peste 50 de grade. Mai toţi au murit din cauza obsesiei ăsteia cu curăţenia. Nişte adevăraţi martiri, care au sperat (pînă acum în zadar) canonizarea.
Lica l-a părăsit şi nea Gogu s-a căsătorit cu tanti Ana, o romnie (termenul corect pentru peiorativul ţigancă) de pe lîngă Corabia. Au stat cu noi în acelaşi apartament pentru un timp – nouă oameni (sau opt oameni şi tata, în opinia mamei) într-un apartament de 60 de metri pătraţi.
Ana îl iubea tare şi asta a fost clar pentru toată lumea cînd Gogu s-a făcut de rîs rău la Constanţa. Îmbrăcat într-un costum care stătea pe el ca pe gard, cu o sticlă de coniac în mînă, a închiriat o trăsură, s-a urcat în ea împreună cu familionul (eu, voios, Ana plus verii Nuţa şi Nelu, forţaţi) şi a urlat cît a putut pe tot timpul plimbării: „Să chiiiinte muzica şi să vinăă lăutariiii!“ Mama a vrut să îl omoare cînd i-am povestit, deşi eu şi Gogu ne-am simţit bine.
Tanti Ana era o femeie un pic plinuţă şi de la ţară. Cineva de 1,45 şi dimensiuni potrivite pentru „femeie bună de casă“, cum zicea mama – 100, 100, 100. Cum pe vremea aia aveam vreo 8 ani, pentru o bună perioadă „curvă“ a însemnat pentru mine orice femeie care nu avea dimensiunile standard ale femeilor de casă, care purta fuste scurte şi care declanşa privirile bovino-melancolice ale masculilor din jur.
Destul de repede după Revoluţie, nea Gogu a început să facă bani. Îşi deschisese o afacere de spălare chimică a cazanelor de încălzire. Cîştiga mult şi s-a îmbogăţit. A lucrat prin Cehia şi de acolo a adus un video şi nişte casete cu pornache. Nea Gogu a început să o trateze pe Ana ca pe o doamnă după ce a vizionat casetele cu pricina. Îi cumpăra furouri şi neglijeuri. Neglijeurile erau nişte chestii din dantelă, semitransparente, chiloţi şi bluză. Veneau şi cu un „capot“, tot din acelaşi material. Dantela, roşu cu negru – clasă de clasă. Tanti Ana trebuia să îl aştepte pe nea Gogu cînd venea de la serviciu îmbrăcată în neglijeu sau în furou, în funcţie de anotimp. Asta dacă nu îşi dorea un scandal cu bătută. Bineînţeles că purta chiloţi pe sub chiloţii dantelaţi, că doar nu era nesimţită. Probabil din cauza sezonului în care a început chestia asta şi a culorii roşii stridente, în capul meu tanti Ana are o legătură trainică cu borcanele de gogoşari în oţet învelite în tifon medicinal. Nu ştiu de ce punea mama tifon în jurul borcanelor, dar există posibilitatea ca lipsa de dantelă să fie cauza. Oricum, tanti Ana avea aceeaşi eleganţă în neglijeurile ei, şi pe tocuri, ca borcanele mamei pe rafturi.
La spitalul unde lucra mama, brancardierul era un rom din Fata Luncii – Cristi. Cristi era muzician şi, după spusele mamei, curvar. Cristi părea mîndru de aceste calităţi ale lui – era un tip tînăr, frumos şi tare haios. Eu citeam mult şi veneam cu cărţile după mine, spre disperarea lui Cristi, care, deşi era mîndru şi spunea peste tot cît de ţigan şi de deştept eram, ar fi vrut să am şi eu ceva mai multe înclinaţii spre muzică şi gagicăreală. Pe la 14 ani, citeam în camera asistentelor şi m-a întrebat dacă mă simt bine. Ca să mă dau mare, i-am spus că sînt aporetic. I-am explicat ce înseamnă aporia şi despre dialogurile socratice. A părut interesat.
Prin 2005 – trecuseră aproape douăzeci de ani – m-am întîlnit cu Cristi într-un ghetou de romi din Italia. Am stat la poveşti şi am rîs cu hohote. Poreclele fetelor din ghetou erau, ca de obicei, haioase foc: Amnestia, Frumoasa, Icoana, Evadarea, Ambasada. Stăteam la masă şi discutam despre perioada în care era brancardier şi despre mama, cînd Cristi începe să urle din senin:
– Făăăăăăii, Aporiooo, adu şi tu nişte apă la naş-tu ăsta, că moare de sete!
Aporia e fata lui Cristi. Plato e fiul ei.
Despre Apolo – şi mai ales despre Casandra – în articolul viitor.
Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities.
