EDITORIALE ȘI OPINII

Sondaj de opinie în Germania cu privire la deznodămîntul summit-ului de la Bruxelles. O majoritate consistentă (62%) s-a pronunţat pentru rămînerea Greciei în zona euro. Doar o treime dintre germani susţin soluţia Grexit. 52% din ei consideră e bine ca Greciei să-i fie acordat un al treilea pachet de ajutor financiar.

„Şarlatanii contra Europei“, citesc pe coperta revistei franceze Le Point, care, în dreptul unei poze cu Alexis Tsipras, deplînge ceea ce numeşte „internaţionala imposturii“, alcătuită din liderii formaţiunilor extremiste de stînga şi de dreapta europene. Lista de pe frontispiciul revistei franceze pare edificatoare.

Summit-ul Parteneriatului Estic de la Riga a fost al doilea (după cel de la Vilnius din noiembrie 2013) care aduce mai multe critici decît proiecte de colaborare şi nu reuşeşte să răspundă aşteptărilor exagerat de optimiste. Deşi Parteneriatul Estic (PaE) este un succes, el şi-a atins limitele în formatul actual, deci este nevoie de o restructurare.

Cînd, obligat de doctori, îmi fac plimbarea (cvasi)zilnică şi se întîmplă să fie vreme senină, dau, inevitabil, peste cîte un maidanez care zace pe-o parte, în drumul tuturor, profitînd de căldura mediocră a soarelui. Ceea ce văd e o lecţie de destindere rituală, un salt, aproape mistic, în afara vîrtejului înconjurător.

Biserica este, desigur, cea mai ciumegă din oraş. Are statui urîte cu spume, dar poleite cu aur sau cu vopsea galbenă, ca să pară de aur. Afară, maşini de maşini: enorme şi super-luxoase, toate au cruci şi icoane agăţate de oglinzi.

Nu-i uşor să explici cu spor ce e aia POR. Aşadar, după ce văzurăm săptămîna trecută ce e cu primele axe, e cazul să trecem repede prin celelalte, apoi să punem lucrurile în context general european, să îi desluşim filozofia adîncă, pentru ca în final să vedem care ar fi beneficiarul ideal.

Astăzi sîntem toţi specialişti în problema Simonei, aşa cum ea s-a specializat în a ignora criticile noastre. Dar trebuie să răspund ceva… Problema Simonei e că nu există mai multe Simone. Şi Simoni. Dacă ar exista ne-ar fi mai uşor şi nouă, şi ei.

Sîmbătă, 4 iulie, la cafea, citesc în Gazeta Sporturilor un interviu pe care Simona Halep l-a acordat Roxanei Fleşeriu. Nu ştiu ce reacţii vor provoca răspunsurile Simonei Halep pînă cînd micile mele note vor ajunge sub ochii dumneavoastră, dar pariez că vor predomina cele din gama indignării.

Imprecaţiile nu sînt doar forme de agresiune faţă de ceilalţi; ele pot ajuta la descărcarea unei tensiuni sau pot sublinia intensitatea unei emoţii. Evident, aceste roluri nu sînt îndeplinite de obicei de înjurăturile adresate unei alte persoane, ci de cele „impersonale“, eventual şi eliptice (fir-ar să fie…!) sau de cele auto-adresate.

În anii ’90, după apariţia televiziunilor comerciale, în presa culturală au început să apară tot mai multe articole pe tema „subcultura de la televiziune“. Îngrijorările, temerile, criticile continuă şi azi.

Londonezii au comemorat zece ani de la atentatele din 7 iulie 2005 care par să le fi schimbat viaţa. Despre englezi se spune că sînt calmi. Sînt nenumărate poveşti despre stilul în care au înfruntat cel de-al Doilea Război Mondial, despre curajul şi rezistenţa cu care au făcut faţă bombardamentelor germane.

Lui Bogdan nu-i plăcu din start numele candidatului pentru postul de „femeie de serviciu“: Nunuţă Mamel. Oricum detesta aceste competiţii la care poziţia sa de şef al administraţiei pe facultate îl obliga să participe periodic ca „preşedinte de comisie“.

Deznodămîntul e necunoscut. Dar finalul pe care şi-l doreşte toată lumea este salvarea Greciei de la dezastru şi păstrarea spiritului european care presupune, printre altele, ideea de solidaritate. Liderii europeni se află în faţa unei misiuni imposibile.

E interesant cum încearcă unii intelectuali să se „integreze“, să recupereze, totuşi, distanţa dintre ei şi Biserică, devenită o gravă criză de comunicare. E vorba, deci, nu de apostazia „recentă“, de cei care taie, cu un ireductibil complex de superioritate, punţile.

Sîmbătă, Crăcănici, Nino şi încă trei puşti au „împrumutat“ adidaşii pentru sală. Am cumpărat anul trecut vreo 60 de perechi pentru stricta lor folosire în sală. Nu de alta, dar marea lor majoritate nu au. Nu este prima dată cînd se întîmplă asta. Cam o dată la două luni mai dispare cîte ceva – adidaşi, tricouri, mingi.

POR e Regio. Programul ăla european descris de campania în care Victor Rebengiuc juca rolul principal. Programul devenit faimos prin mii de proiecte mari sau mici de succes, dar şi prin celebra Gală Bute sau proiectul cu apă din judeţul Prahova. Este finanţat generos şi are obiective aparent ambiţioase.

Toate armele sînt încărcate, mai ales cele ale Pistolarului Contador. Ideea e să nu-şi tragă vreun glonte în picior, aşa cum a mai făcut… Froome a revenit şi el la viaţă în anticamera Turului din Dauphiné, cursă în care Nibali, tricoul galben de anul trecut, a strălucit pe ploaie. O încăierare pe cinste.

Prin anii ’80 ai secolului trecut, ba poate chiar şi un pic mai devreme, nimeni sau aproape nimeni nu mai credea în comunism. Sau, cel puţin, în varianta lui ceauşistă. Pînă şi cei din structurile partidului recunoşteau (dacă aveau cît de cît încredere că interlocutorul nu-i va turna la Securitate) că situaţia e albastră.

S-a scris enorm, şi totuşi insuficient, despre propaganda comunistă, despre conţinutul, forţa, efectele ei. Zic „totuşi insuficient“ pentru că o vedem, sub ochii noştri, vie şi bine mersi în repertoriul unora care, altfel, se laudă că nu au nici o legătură cu comunismul pentru că sînt tineri şi erau prea fragezi cînd a căzut tirania.

Puterea limbii de a institui realităţi imaginare şi încercarea de a descoperi sau de a inventa o mitologie populară fac ca Moş Ene să pară un veritabil personaj, destul de misterios. Numele există totuşi doar în expresii, ca metonimie a somnului, ceea ce era probabil prea puţin pentru nevoia de poveşti a oamenilor.

Pe drum, şoferul ne-a întrebat dacă n-am vrea să vină tot el pe seară să ne ia înapoi. Şi, cum şi de data asta pretenţiile erau modeste, am bătut palma.

Una dintre primele ţări capitaliste pe care le-am vizitat prin anii ’90 a fost Grecia. Mi-a plăcut grozav atunci, tot aşa cum mi-a plăcut şi ulterior. Era cu mult peste România (nu vă faceţi iluzii, chiar şi astăzi e aşa). Rareori mi s-a întîmplat să am probleme în Grecia şi foarte puţine reproşuri aş avea.

Îi aminteam, într-un articol anterior, pe transcendentaliştii americani şi, cu precădere, pe Henry David Thoreau, exoticul „nesupus civic“ al Lumii Noi. Asemenea lui, Walt Whitman, poetul eului impersonal, este, fără îndoială, la rîndul său, un caz special.

Anul trecut, cam pe vremea asta, mă îndreptam de undeva din centrul Parisului spre aeroportul Charles de Gaulle. Aglomeraţie mare pe şoseaua periferică, avansăm cu dificultate. „O să dureze cel puţin trei sferturi de oră“, mă anunţă taximetristul – un tip trecut bine de cincizeci de ani.

Într-o casă-tip, cu cinci camere, o baie şi o bucătărie, locuiam 16 muncitori români (13 bărbaţi şi două femei – cea de-a treia era proprietăreasa, singura care nu lucra nicăieri). Drumul pînă la locul de muncă lua cam între două şi patru ore pe zi (dus-întors), aşa că timp pentru socializare nu prea rămînea.

Pînă una-alta, m-am instalat la hotel, cu inima cît un purice. Dacă nu vor accepta, cum a făcut-o, generos, taximetristul, semnătura mea în locul plăţii cu banii jos? Deocamdată, aveam însă şi altă grijă. Trebuia să „administrez“ toaleta de seară a fetiţei.

Sînt iarăşi prin aeroporturi. De data asta în Istanbul. Nu, nu am avut nevoie de operaţii la genunchi sau oriunde altundeva, deşi o lobotomie cred că mi-ar prinde bine. Sînt năuc după o serie de întîlniri făcute toate parcă în ciuda lui Orwell şi a eseului lui despre „Politică şi limba engleză“.

De cînd am auzit de întrecerile astea, am fost curios: de ce să le ducă atît de departe, tocmai la Baku, în Azerbaidjan? Nu o fi vrut nici o ţară mai aproape de Atlantic să le organizeze? Din pricina costurilor? Nu s-ar scoate cheltuielile?

Vă este cunoscută, desigur, declaraţia ministrului austriac de Externe, Sebastian Kurz, privind sumele plătite de guvernul de la Viena copiilor ai căror părinţi, cetăţeni UE, lucrează în această ţară. Să rezumăm: într-un interviu pentru postul public de televiziune ORF, Kurz a afirmat că Austria ar trebui să plătească alocaţii în funcţie de nivelul de trai din ţara de origine.

Remarc, încă de la început, că ceea ce era acum un sfert de veac o temă controversată, cu aprige opinii pro şi contra spuse peste tot face, astăzi, unanimitate: în 2015, toată lumea ţine cu Piaţa!

Înlocuirea termenului editură (cu o respectabilă tradiţie în istoria publicaţiilor româneşti) prin casă de editură – formulă care calchiază parţial sintagma din franceză Maison d’édition sau pe cea din engleză, Publishing House – mi se pare, în schimb, supărătoare.

La ceremonia de absolvire a celei de-a XIX-a promoţii Erisma, colegul meu Mugur le-a vorbit cursanţilor despre trenuri deraiate. A povestit cum, mergînd mai demult cu o cursă locală în Ardeal, o roată a trenului n-a mai vrut să-şi facă treaba şi a sărit de pe şină.

Televiziunea m-a făcut expert. De voie, de nevoie, am căpătat o anume expertiză. N-a fost greu, pentru că am făcut totul din pasiune. Am pornit de la întrebrea „de ce n-avem şi noi autostrăzi“ şi am plecat pe fir. Sînt uşor maniacal, cînd îmi pun în minte ceva.

Custodele lacului Snagov, Constantin Turmac, spune că pe lacul cu pricina legislaţia privind navigaţia se încalcă întruna. Nu se respectă limitele de viteză, unele bărci (de sute de cai putere) ating frecvent viteze de 100 de km pe oră, iar schiul şi alte sporturi nautice se practică şi în zone ale lacului unde sînt interzise.

Asupra indienilor din Lumea Nouă s-a dezvoltat în timp o receptare profund mitologizată şi, prin urmare, ficţională. Motivele sînt multiple. De exemplu, oralitatea şi genocidul (combinate) explică în mod absolut de ce astăzi vedem într-un amerindian mai curînd un erou hollywoodian decît o persoană obişnuită, aparţinînd unei comunităţi ca toate celelalte.

Se transformă Europa într-un paradis al consumatorilor de droguri? În tot mai multe state se pune problema liberalizării consumului de droguri uşoare. Tonul l-a dat Germania care este pe cale să adopte măsurile necesare pentru a permite decontarea canabisului prin asigurările de sănătate.

La ora cînd scriu acest articol, Victor Ponta se află internat într-un spital din Turcia, de unde anunţă scăderea TVA la 19%, după ce a fost vizitat de ministrul Finanţelor. Parcă vezi o scenă de Stan şi Bran, cu Victor Ponta care stă cu piciorul operat în sus, agăţat de tavan, şi vine ministrul cu un Excel să-i arate cum scade TVA-ul.

Stupoarea pe care o provoca înfăţişarea mea m-a însoţit şi printre turiştii asiatici de la Borobudur. O tînără coreeancă m-a rugat să mă las fotografiat alături de fetiţa ei, aşa cum se fotografiază vilegiaturiştii cu urşi împăiaţi, cămile sau crocodili. Am acceptat, fireşte.

După o noapte de insomnie, m-am sculat cu o frază bizară în cap: „În forul meu interior se află o agendă“. După ce că eram bezmetic de somn, vocea interioară, care îmi tot repeta ca o placă stricată de patefon această frază, m-a scos din sărite.

Ca puşti, mi-am dorit să devin: liftier la spital, apoi brancardier şi apoi pensionar. Modelele pe care le aveam în jur erau destul de limitate: tata împreună cu aproape toţi bărbaţii din bloc erau CFR-işti pe ştatul de plată, dar în realitate aveau o singură pasiune: alcoolul.

Răsfoiam mai deunăzi un număr din Politico, tînăra publicaţie bruxelleză, urmaşul mult mai vioi şi interesant al defunctului şi soporificului European Voice. Se deschide o ferestruică anunţîndu-mi un breaking news. Cică Parlamentul European a amînat un vot important privind ISDS-ul, parte a TTIP-ului.

Ce ar fi de spus după primul tur al alegerilor locale din Republica Moldova? Reculul partidelor coaliţiei pro-europene s-a produs, după cum era de aşteptat, în urma scandalurilor de corupţie care s-au ţinut lanţ, culminînd cu dispariţia unui miliard de dolari din trei bănci comerciale, la sfîrşitul anului trecut.

Discursul politic, se ştie, operează fără ezitări cu noţiuni vagi, cu formule emblematice care au mai curînd rolul de a trezi asocieri şi chiar emoţii pozitive sau negative, decît pe acela de a invita la interpretări critice şi la raţionamente riguroase.

Mă încadrez, pesemne, la categoria „profesor de modă din ce în ce mai veche“. Nu chiar „veche“. Dar dinamică, evolutivă – sau, după caz, involutivă. Consider, de pildă, că cea mai concludentă formă de evaluare rămîne examinarea orală.

"La începutul anilor ’90, exista şi o altă miză, care între timp a dispărut. Atunci, partidele se făceau şi pentru că Primăria le dădea un sediu, unde se făceau mici afaceri. Alte partide şi-au făcut în sedii agenţii de turism sau mici magazine. Asta era cultura politică şi aşa a reacţionat societatea."

În Croaţia se simte un fel de umbră a lucrurilor sumbre petrecute acolo recent, nu doar a comunismului, ci şi a războiului atroce pe care l-au avut cu fraţii lor „de-o făptură şi de-o seamă“. În Ungaria ar putea fi teama de proverbialul şovinism, pe care însă nu l-am simţit vreodată pe pielea mea.

Cel mai înverşunat dintre transcendentaliştii lui Ralph Waldo Emerson, Henry David Thoreau, face o constatare deconcertantă. După Revoluţie (Războiul de Independenţă împotriva Marii Britanii, n.m.) – spune el –, America l-a înlocuit pe Regele George cu Regele Prejudecată.

La Bruxelles, la Berlin, la Atena se discută aprig despre o posibilă ieşire a Greciei din zona euro. Fără bani europeni, statul se află în incapacitate de plată. Iar Europa nu mai e dispusă să împrumute bani. E un impas anticipat, prefigurat chiar deja de multă vreme.