EDITORIALE ȘI OPINII

Gafa făcută de premierul Victor Ponta prin participarea la inaugurarea Jocurilor Europene pune cît de cît pe agenda publică din România situaţia din Azerbaidjan. Presa românească a relatat oarecum sec că e o problemă cu această participare, dar mai degrabă pentru că la ceremonie nu au participat alţi lideri europeni, ci conducători autoritarişti ca Putin şi Lukaşenko al Belarusului.

Carevasăzică, dl ambasador avea de gînd să mă consemneze la faţa locului vreme de şase zile, pînă la următorul zbor spre Bucureşti. Am încercat, perplex, o mică infuzie de raţionalitate: „Domnule ambasador, am făcut un drum de 16.000 de kilometri ca să ajung aici."

Căutam nişte poveşti cu străini despre România, pentru o prezentare. Am dat peste colecţia de interviuri din campania „De ce iubesc România?“. Şi mi-am adus aminte şi de zecile de interviuri pe care le-am avut cu manageri străini în anii 2000 despre „cultura economică“ din ţările post-socialiste.

Pe la 450 î.e.n., Herodot scria cu admiraţie despre perşi, care, după ce luau o decizie importantă în urma unui proces bine pus la punct de consultare şi deliberare, o verificau rediscutînd-o la un pahar cu vin. Băut cu moderaţie, vinul era menit să dezlege limbile celor timizi şi să permită examinarea cît mai critică a deciziilor.

Acum aproape un an, Dacian Cioloş venea la Bucureşti pentru un dialog „cetăţenesc“. Adică o întîlnire la scară uşor festivistă cu poporul: oengişti, ziarişti, lume. Am revăzut cu acel prilej un Dacian Cioloş relaxat, amabil, cu umor, pus pe destăinuiri cvasi-personale.

Ce se întîmplă în timp ce România se afundă într-o nouă bătălie politică fără orizont, dar cu consecinţe grave asupra propriei credibilităţi europene? Iată o ştire care ar trebui să ne dea de gîndit: săptămîna trecută, ministrul francez al Economiei, Emmanuel Macron, şi vicecancelarul german Sigmar Gabriel s-au pronunţat pentru o mai puternică armonizare a zonei euro.

Cunoaşteţi, desigur, expresia. Toată lumea o ştie. Lista celor plasaţi de nu se ştie cine sub această denominaţie este, şi ea, destul de cunoscută. Unul dintre primii aşezaţi mereu pe ea, H.-R. Patapievici, spunea într-o emisiune TV recentă că respinge categoric această etichetă, pentru că ea nu este o categorie, ci un stigmat.

Lunile de vară readuc în actualitatea discursului public tema distracţiei: un cuvînt-cheie care a înlocuit aproape în totalitate asocierea concediilor cu odihna. Chiar sintagma concediu de odihnă, păstrată de terminologia oficială, le pare multora o ridicolă rămăşiţă a epocii totalitare.

Am un prieten orelist pe care l-am rugat să-mi dea o adeverinţă că nu aud bine. Să pună ce diagnostic o vrea el, numai să o scoată în jumătate de filă A4. S-a uitat la mine nedumerit. Ne ştim de multă vreme şi cred că l-a contrariat că veneam netam-nesam să-i cer o chestie frauduloasă.

A tradus zeci de cărţi, a scris romane, eseuri şi articole de gazetă. Pe lîngă toate acestea, Radu Paraschivescu a publicat patru antologii în care a cules „perle“. Cea mai recentă se numeşte Noi vorbim, nu gîndim (Editura Humanitas, 2015). L-am invitat la un dialog despre starea limbii române.

Stand-up comedy e genul de spectacol care nu mă atrăgea în vreun fel, deşi mi-aduc aminte că la Seinfeld mă uitam. Un amic mi-a spus că, măcar o dată în viaţă, ar fi de văzut şi aşa ceva pe viu. Am fost de acord şi am rezervat bilete la un club unde se întîmpla acest lucru.

Mi-am reamintit recent istoria Alamo-ului texan (pe care, de altfel, l-am şi vizitat în vara lui 1993) şi, în mod subit, am înţeles de ce Whitman îi dă atîta importanţă în capodopera lui, Song of Myself. I-a intuit, ca să spun aşa, americanitatea, dimensiunea subtilă de specificitate locală – unică şi, desigur, irepetabilă.

La recentele alegeri parlamentare din Turcia, partidul conservator al lui Recep Erdogan a pierdut vizibil teren. AKP (Partidul Justiţie şi Dezvoltare) a cîştigat, după cum se aşteptau cei mai mulţi analişti, alegerile, dar nu a reuşit să obţină decît un scor relativ modest, adică doar 41% din voturi.

În Luxemburg, la reuniunea Asociaţiei de Studii Transeuropene (TEPSA). Conferinţa e deschisă de Marele Duce. În mod ciudat, nu i se spune pe nume, nici în program, nici măcar pe cartonaşul din faţa sa. E Alteţa Sa Marele Duce şi atît.

În 1978, tînăr cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei RSR, sînt chemat la Ministerul Învăţămîntului de Mircea Maliţa. Mă anunţă că, în Indonezia, urmează să aibă loc o conferinţă internaţională de futurologie şi că am fost recomandat ca potenţial participant din partea României.

Despre Cronică de Cotroceni trebuie spus, în primul rînd, ceea ce nu este: o carte de dezvăluiri despre alţii sau una de justificări de sine. Ea este o „cronică“, o „dare de seamă despre un fenomen important, despre care ştii cum s-a produs“ – vorba lui Al. Paleologu, citat de autoare.

Fusei în Viena. Am prestat, relativ civilizat, în timpul zilei, la Agenţia pentru Drepturile Fundamentale. Mi-am luat îndeajuns de multă intersecţionalitate, mainstreaming, framework, flexicuritate, holistic, scalabil, proactiv, leverage, streamline, încît să mă apuce dorul de nişte neaoşe meandre ale concretului.

Dacă auziţi pe la un picnic, un botez sau o bere în Centru’ Vechi păsăreasca denumire din titlu, să ştiţi că unu: rostitorul fie voieşte a epata audienţa cu o temă de conversaţie sofisticată, fie este un maniac al comerţului internaţional, dar doi: tema în sine este importantă rău de tot.

În mod sigur, un nume va figura la loc de cinste în clasamentele „oamenilor care au schimbat lumea“ în 2015: Elon Musk, deţinătorul avangardistei companii californiene Tesla – printre altele, fondator al sistemului de plăţi online PayPal şi promotor al maşinilor electrice purtînd numele firmei sale.

Săptămîna trecută, vorbind despre barbarii care au devastat centrul Milanului pe 1 mai, cu ocazia deschiderii Expoziţiei Mondiale, finalul impus de necruţătoarea limită a spaţiului tipografic m-a lăsat cu un gînd neexprimat.

Sînt propuse, în glumă, invenţii lexicale: „Eu mă gîndeam la «a încomuna», adică a pune în comun. Fişier încomunat, poze încomunate, încomunează şi tu fişierul ăla“.

Vreau să vorbesc în rîndurile ce urmează despre o amărăciune căreia ezit să-i dau glas în public, din motive lesne de ghicit. Predau într-o universitate de top dintr-o ţară care figurează de regulă pe poziţii fruntaşe doar în topuri negative.

Ce se mai vede şi se ce se mai aude la început de vară prin parcul de cartier, din goana bicicletei? Imposibil de trecut cu vederea e inscripţia albastră de pe căsuţa tehnică de beton de pe marginea lacului: Muie FRF. După ultimele întîmplări, ar putea fi şi FIFA.

În Jurnal filosofic, la un moment dat, maestrul păltinişan spune că moartea marelui savant, a şefului de şcoală, a creatorului de sistem, a liderului de opinie sau, cu un termen consacrat, a „monstrului sacru“, este o necesitate, fără aceasta istoria neputînd progresa.

Ministerul Culturii va subvenţiona presa culturală printr-un program anual în valoare de aproximativ un milion de euro. Principiul e simplu: revistele editate de uniunile de creaţie beneficiază de 75% din fonduri, restul banilor fiind alocaţi altor publicaţii care solicită finanţare.

Un raport al European Policy Center remarcă faptul că negocierile curente găsesc statele europene în situaţii foarte diferite. Pentru statele din Vest ar crea un nou mecanism de protecţie a investitorilor, în timp ce pentru nouă state est-europene care au deja tratate bilaterale de protecţie a investiţiilor cu SUA ar însemna noi garanţii în faţa investitorilor.

E plină lumea de personaje pestriţe, care nu ezită să proclame cu morgă: „Sînt un domn!“ sau „Sînt o doamnă!“. Dar, date fiind amintirile mele, îmi este tot mai greu să identific cazuri de „domnie“ autentică. Mă uit la politicieni: sînt, preponderent, necultivaţi, proşti vorbitori, de o vulgară suficienţă.

Vinovat am început să mă simt şi pe la tot felul de mese cînd eu (încă) mai mănînc cu poftă şi comentez dacă mîncarea e bună, în timp ce toţi ceilalţi se îngrijorează dacă face bine. Bine pentru corpul lor. Oare ce văd toţi oamenii ăştia la corpul lor de sînt aşa de îngrijoraţi în ultima vreme?

În 2003, la recomandarea preşedintelui de atunci al Parlamentului European, m-am întîlnit cu o deputată din Germania, care juca un rol foarte important în relaţia UE cu Europa de Est. Fără a face vreo introducere, doamna deputată a intrat abrupt în subiect: „Problema voastră, a ţiganilor, este că faceţi prea mulţi copii“.

E prea mare vestea participării a doi compatrioţi, unul de adopţie, ce-i drept, în Turul Italiei. Eduard Grosu, la vremea cînd zic asta, are deja un loc 5 într-o etapă, ceea ce e ca şi cum am face o uriaşă primăvară cu două flori crescute într-un pămînt sterp.

El e un „vieţaş“ al Comisiei Europene pentru care lucrează de mai mult de treizeci de ani. Venise la Bruxelles ca tînăr ziarist. A sărit pîrleazul în curtea funcţionărească mai mult pentru salariu. În timp, a început să îi placă. Aşa se face că acum aparţine minorităţii numite „englez eurofil“.

Merită să remarcăm acest lucru: dintre toate statele din Europa Centrală şi de Est, Polonia contează cel mai mult atunci cînd este vorba despre relevanţa europeană a alegerilor interne.

În centrul oraşului, inclusiv pe via Santa Margherita şi în Piazza della Scala, de pe la prînz, au început bătălii urbane în toată regula între carabinieri şi grupuri consistente de tineri mascaţi care manifestau violent împotriva Expoziţiei.

Oralitatea familiară recurge totuşi la pleonasm, din motive simple şi acceptabile pînă la un punct: nevoia de insistenţă şi dorinţa de dezambiguizare. Pleonasmele pe care şcoala a apucat să le indice drept greşeli (a coborî în jos, a avansa înainte, babă bătrînă etc.) nasc de obicei reacţii energice, uneori chiar exagerate.

A lucrat mai întîi într-o librărie, apoi fost unul dintre pionierii cărţilor electronice în România. Astăzi, Paul Balogh se ocupă de manuale digitale (şi alte aplicaţii educaţionale). Firma la care lucrează, Read Forward, a participat la licitaţia pentru manuale digitale organizată anul trecut de Ministerul Educaţiei.

Că tot am avut săptămîna trecută un Dosar întreg în Dilema veche despre barbari, am şi eu o poveste de adăugat pe tema asta. O păţanie pe care am avut-o cu nişte muncitori dintr-o echipă de prospecţiuni geofizice, al căror şef mă nimerisem să fiu imediat după Revoluţie.

Gazda avea (atunci aveam să aflu), de vreo patruzeci şi ceva de ani, o soţie cubaneză – evadată în State, împreună cu toată familia sa (părinţi, fraţi, unchi ş.a.m.d.), încă de la instaurarea regimului castrist. Refugierea lor in corpore fusese o chestiune de supravieţuire.

„…România lor, o Românie plină de mizerie şi de suferinţă, la sate sau la oraşe, de boală şi de moarte; o ţară pe alocuri hidoasă pe care nu o iubesc în starea în care se află şi pe care, în consecinţă, încearcă să o schimbe.“

Se numeşte „spectacol sportiv“ şi se presupune că e o îndeletnicire umană superioară, o treaptă a evoluţiei fiinţei, un spaţiu al eticii, al moralei şi al spiritului de competiţie. Şi se mai presupune ceva: e o preocupare nobilă care însufleţeşte şi umple de speranţă vieţile celor foarte săraci.

În viziunea mea, Europa are de ales între a negocia acum standarde comune euro-americane (pe care noul bloc comercial să le impună restului lumii) sau a le accepta mai tîrziu pe cele convenite de americani cu naţiunile din Pacific.

De 25 de ani – hai, 20 – nu am titlu cu tricolor. Am deciziile judecătoreşti, am cadastru, dar n-am titlurile cu tricolor. Se întîmplă în Strehaia. Este problema mea, ştiu, dar cum să fac? Acum şase ani am încheiat un contract cu omul de la cadastru, deşi el trebuia să-mi facă gratuit şi obligatoriu cadastru.

S-au împlinit 15 ani de la trecerea din această viaţă a Părintelui Andrei Scrima. L-am evocat, la librăria Humanitas de lîngă Cişmigiu, împreună cu Anca Manolescu şi Horia-Roman Patapievici. Apoi, joia trecută, la Facultatea de Teologie, invitat, cu generozitate, de Părintele Profesor Gheorghe Holbea.

Este impresionant numărul de biserici ortodoxe şi mănăstiri. Peste tot vezi biserici pline de oameni. Cum e posibil ca în toată Uniunea Sovietică să ai doar 15 mănăstiri şi în România socialistă să ai sute de mănăstiri şi schituri? De neimaginat pentru un cetăţean sovietic“ – notează un „sectant“ în vizită prin România socialistă.

Ce face, făi Ileano, fii-tu? Ăsta al lui Gică al lui Ilie Băsceanu s-a ajuns: cîntă la restaurant, la Braşov. Face o poală de bani şi şi-a luat apartament cu trei camere.“ „Ei, ce să facă, dragă? Al meu scrie la Dilema veche şi a luat Nobelu’“ – ar răspunde mama în fiţe.

La ce îţi mai trebuie un procuror european dacă ai deja investigatori europeni, la OLAF (Oficiul de Luptă Anti-Fraudă), plătiţi să investigheze fraudele care afectează bugetul comun (adică al UE)? De ce ai mai investi timp, energie şi bani pentru a înfiinţa o altă instituţie pendinte de Comisia Europeană?

Deşi nu s-a ajuns la un acord privind împărţirea între statele membre a poverii migranţilor ce asaltează coastele mediteraneene, Uniunea Europeană a reuşit în ultimul timp doi paşi destul de importanţi în plan strategic.

Deşi e studiat la şcoală şi are parte, în general, de vorbe bune, Macedonski rămîne la scara culturii noastre un secund – şi nu e drept. Pentru o cultură mereu întîrziată, cînd se întîmplă ca unul să fie în perfect sincron cu marea cultură europeană, o imensă şi onestă apreciere ar fi de cuviinţă să urmeze.

În spaţiul Internetului texte traduse la repezeală şi prelucrate superficial sînt reproduse de zeci de ori de alte ziare, televiziuni, portaluri de ştiri, bloguri, reţele de socializare, pagini personale. În felul acesta, o simplă prostie, de exemplu o eroare grosolană de traducere, ajunge să fie multiplicată la nesfîrşit.

Politica de stimulare brutală a natalităţii îşi avea costurile ei, care nu aveau voie să ajungă în văzul lumii. Psiholoaga noastră şcolară, care avea norma de bază la şcoala ajutătoare, m-a invitat să trec odată pe acolo, dacă vreau să văd cum arată viaţa „adevărată“.