Griji luxemburgheze
● În Luxemburg, la reuniunea Asociaţiei de Studii Transeuropene (TEPSA). Conferinţa e deschisă de Marele Duce. În mod ciudat, nu i se spune pe nume, nici în program, nici măcar pe cartonaşul din faţa sa. E Alteţa Sa Marele Duce şi atît. Această mică ţară ciudată are mai multe locuri de muncă decît cetăţeni, pentru că jumătate din oamenii de aici sînt străini care doar muncesc în Ducat. Săptămîna viitoare se va organiza un referendum cu întrebarea dacă aceşti rezidenţi ar trebui să şi voteze în alegerile luxemburgheze. Un majordom cu frac şi mănuşi albe ne spune să stăm şi să facem linişte. După două minute, un alt majordom ne spune să ne ridicăm, apoi strigă: Alteţa Sa Regală Marele Duce!
● Alteţa Sa e un tip slab care seamănă izbitor cu Nigel Farage, cu o alură ceva mai timidă. Marele Duce ţine un discurs banal în franceză, apoi ascultă răbdător ce zic miniştrii săi, care prezintă proiectele viitoarei preşedinţii luxemburgheze. Marele Duce e incomodat de un microfon care îi ia din raza vizuală spre ministrul de Externe şi dă să-l dea deoparte. Doi majordomi şi un alt ministru sar să ia microfonul, Marele Duce le face semn să stea liniştiţi, că se ocupă el.
● Cînd se face timpul de pauză, Marele Duce se retrage, după ce lumea se ridică, doar nu stai jos cînd Marele Duce se ridică. Oamenii vorbesc cu afecţiune despre Duce, de parcă ar fi un vecin ceva mai înstărit, ca şi cum ar avea două vaci în plus, deci trebuie respectat. Luxemburg e o lume uşor SF, cu pădurile sale care se amestecă cu un oraş modernist-financiar, cu obsesia evidentă pentru ordine – cam cum era imaginat viitorul în filmele SF optimiste din anii ’50. Ducatul a fost menţinut de marile puteri după ce l-au învins pe Napoleon, ca să se încurce reciproc. Altădată erau sute de duci în această parte de Europă, fiecare vale cu ducele său. A rămas doar acest Mare Duce, care conduce un fel de Wall Street împădurit european. Deşi pare iraţional să tratezi aşa pe cineva doar pentru că s-a născut într-un fel anume, se întîmplă. Şi se întîmplă pentru că are o funcţie socială: această rămăşiţă de dinaintea statelor naţionale europene a devenit o societate modernă şi prosperă cu Ducele în frunte, deci de ce să schimbi ceva ce funcţionează?
● Colegul meu maltez îmi zice amuzat că universitatea unde predă el i-a acordat Elenei Ceauşescu titlul de Doctor Honoris Causa. Mi-a fost atît de ruşine, am protestat, dar aveam un guvern socialist, zice omul. Socialiştii ăştia sînt tîmpiţi peste tot şi se iubesc între ei. După căderea Ceauşeştilor, parlamentul maltez a revocat şi revotat carta Universităţii. Un argument principal a fost că trebuia să scape de numele Elenei Ceauşescu din istoric.
● Ce vreau să zic? Că există ceremonii care onorează, dar şi ceremonial care ajunge carcasă goală. Buna guvernare duce în timp la majordomi şi la ridicat în picioare. Oamenii o fac cu drag pentru Ducele lor. Proasta guvernare nu duce nicăieri, oricîte zorzoane ar adopta. Există o zonă de funcţionalitate a ceremoniei – dacă ceremonia răsplăteşte o performanţă reală. Marele Ducat a fost înghiţit de germani de două ori, îşi proclamase neutralitatea, dar nimeni nu a luat-o în serios. Abia prin UE şi-a găsit vocaţia şi joacă la un nivel mare. A navigat în ape tulburi, dar a supravieţuit şi excelat. Fără acestea, Marele Duce ar fi fost o fantoşă.
● Academia Română cu Nicolae Breban, oricîte ceremonii frumoase ar produce, e din filmul cu Ceauşeasca, nu din cel cu Marele Duce. Şi nu pentru că vorbeşte Breban prostii, ăsta e doar un simptom, ci pentru că Academia Română este un exemplu de proastă guvernare. Ştiţi cîte institute de cercetare are Academia? Cîteva zeci. Aţi auzit de vreunul dintre ele? Ştiţi nume de rezonanţă măcar europeană date de cercetarea patronată de Academie? Acum, nu în trecut. Exact. Problema cu Academia Română e că a devenit doar un for de traficat prestigiu. Clădiri pompoase, bărbaţi pătrunşi de propria importanţă, dar fără performanţa care ar trebui să ne facă să ne ridicăm în picioare. Dacă Academia Română ar dispărea mîine, nu am simţi nici o lipsă. Institutele din subordine ar performa sau nu, pe merit propriu. Acum, nimic nu dispare de acolo, se reciclează permanent neperformanţa – umbrela Academiei justifică totul. Umbrela le oferă prestigiu aparent fără să le ceară performanţă. Că doar de ce să munceşti dacă ţii de Academie? Plus că am putea avea un parc nou şi frumos pe Calea Victoriei, dacă dăm la o parte gardul care înconjoară sediul Academiei.
● La cina TEPSA, fostul şef al Comisiei, Jacques Santer, ţine un discurs despre trecutele preşedinţii luxemburgheze ale UE. Este un bătrîn care se ţine bine şi vorbeşte cu termeni parcă din alte epoci: „ţările mici au preşedinţii foarte bune, pentru că nu au alte interese decît interesul de a servi Comunitatea“. Comunitatea Europeană adică, ce era înainte de Uniunea Europeană. Un fel de patriotism european al ţărilor mici, cu prezumţia că cele mari au prea multe pe cap cu propriul patriotism ca să se mai gîndească şi la Europa. Santer trece în revistă momente-cheie în care preşedinţia luxemburgheză a fost importantă: un luxemburghez a negociat finalizarea crizei „scaunelor goale“ – aducerea înapoi a Franţei, după ce De Gaulle decisese să boicoteze instituţiile comunitare; celebrul compromis în care Margaret Thatcher şi-a luat banii înapoi a fost negociat tot de o preşedinţie luxemburgheză, iar Actul Unic European, care a pus bazele Uniunii şi a rezolvat deceniile de stagnare provocate de De Gaulle, a fost negociat de, aţi ghicit, o preşedinţie luxemburgheză. Convenţia care a pus bazele tratatului de la Maastricht s-a desfăşurat sub altă preşedinţie luxemburgheză – şi Santer se opreşte teatral-afectat de „vă-zic-un-secret“ şi povesteşte că i-a spus Mitterrand că el şi Helmut Kohl erau gata să semneze tratatul mai devreme, dar John Major tocmai venise la putere şi au decis să-l lase puţin să se acomodeze. Aşa s-a ajuns să se cheme Tratatul de la Maastricht, zice bătrînul cu o strîmbătură şi lasă fraza neterminată, dar toţi înţeleg că, de fapt, ar fi trebuit să intre în istorie drept tratatul „de la Luxemburg“.
● În fine, o altă preşedinţie luxemburgheză a decis în 1997 începerea negocierilor de aderare cu şase state din Est (Vişegrad plus Estonia şi Slovenia). Asta a devenit apoi Marea Extindere, invitaţia către cele şase a declanşat o cursă a disperării pentru cei rămaşi pe afară (şi ne amintim că tratatul de aderare a României şi Bulgariei a fost semnat în 2005 tot la Luxemburg). De altfel, zice bătrînul, în 1997 eu eram preşedintele Comisiei şi şeful Consiliului era tot un luxemburghez, deci ne-am înţeles de minune şi am împins decizia. Celălalt luxemburghez din această fotografie (care a făcut Uniunea una cu adevărat continentală, iar pentru România a însemnat o schimbare de destin) este un tip pe nume Jean-Claude Juncker, care atunci conducea guvernul luxemburghez, iar acum conduce Comisia Europeană. Iar Santer şi Juncker au avut un predecesor – Gaston Thorn a condus şi el Comisia Europeană, din 1980 (după ce condusese Adunarea Generală a ONU).
● Chiar dacă această relatare poate să exagereze rolul preşedinţiilor rotative deţinute de Luxemburg, ea este onestă în esenţa sa: Luxemburg chiar a contribuit în momente-cheie şi, în plus, a dat trei preşedinţi ai Comisiei. Oricum o iei, e un bilanţ impresionant pentru o ţară cu o jumătate de milion de locuitori. Mai ales că, se zice, includerea Luxemburgului între cele şase ţări fondatoare a fost mai degrabă un noroc: nu era în plan, nu aveau ce face cu acest stat micuţ care nu ameninţa pe nimeni, dar pentru că totul a început cu punerea în comun a politicilor privind oţelul şi cărbunele, şi-au dat seama că avea totuşi mult cărbune. Şi aşa a ajuns micuţul ducat, rămas ca o relicvă în inima Europei, să joace un rol cu totul supradimensionat în istorie.
● Desigur, au ajutat unele amănunte-cheie. Toţi aceşti luxemburghezi inteligenţi care au ajuns să conducă instituţii europene erau, la vremea potrivită, nativ bilingvi în cele mai importante limbi ale momentului, franceza şi germana, pe cînd motorul franco-german împingea lucrurile înainte. Apoi, fiind fix în centrul Europei şi între cele două ţări cele mai mari, Luxemburg nu avea cine ştie ce interese exotice proprii. De fapt, singurul interes strategic major era ca cele două ţări mari să se înţeleagă şi să fie legate una de alta în cadrul Europei, ca să nu se mai încaiere (şi să invadeze Luxemburgul). Şi aşa ajung la cea mai importantă explicaţie: brokerul onest. Aşa le place celor din Luxemburg să se prezinte, acesta e rolul european al Ducatului: noi sîntem cei care negociază, noi sîntem cei în care ceilalţi au încredere chiar şi atunci cînd nu au încredere unii în alţii.
● În condiţiile în care dezbaterea internă din fiecare ţară e la modul cum facem să punem interese proprii, ale noastre, pe agenda UE (şi aceasta e o preocupare constantă pentru organizaţii specializate, cum e şi CRPE), Luxemburgul se mîndreşte că nu pune pe agendă chestii proprii, vrea doar să fie un broker onest. E şi aceasta o abordare. E mereu greu să ţii un echilibru, ca membru UE, între cum poţi convinge alte state să preia ceva din interesele tale pe agenda comună şi cum poţi convinge aceleaşi alte state că interesele tale nu te împiedică să te gîndeşti la interesele Uniunii ca întreg. Şi în acest context, a fi un stat mic nu garantează deloc că poţi trece de broker onest – contraexemplul este Ciprul, care ca membru UE tot încearcă să facă din problema sa cu Turcia una europeană şi a şi reuşit
să blocheze negocierile UE – Turcia pe mai multe dosare.
● Din 1974, TEPSA organizează o dată la şase luni conferinţe în ţara care urmează să preia preşedinţia rotativă. Unul dintre criteriile după care am fost evaluaţi atunci cînd CRPE a fost invitat să devină membrul TEPSA din România (e o singură organizaţie-membru din fiecare ţară), alături de independenţă şi soliditate, a fost capacitatea de a organiza un eveniment de acest nivel atunci cînd România va prelua preşedinţia rotativă, în 2019. Totuşi, care mai e rolul acestor preşedinţii rotative? Au funcţionat zeci de ani ca o modalitate de a face agenda Consiliului UE. Cînd s-au creat posturile de Preşedinte al Consiliului şi Înalt Reprezentant pentru Politică Externă s-a presupus automat că se va renunţa la preşedinţia rotativă – acum avem posturi permanente. Dar statele mici s-au temut că, fără să preia agenda măcar din cînd în cînd, nu vor mai putea influenţa mersul Uniunii. S-a ajuns la un compromis în stilul UE: păstrăm şi preşedinţia rotativă, dar creăm şi posturile permanente. Acum, nu e clar însă ce face fiecare. Iar Luxemburgul îşi pune problema la modul foarte serios, aceasta e una dintre temele de dezbatere: dispar statele mici din prim-plan dacă preşedinţia rotativă îşi pierde din relevanţă? Însă cînd tocmai ai dat preşedinţia Comisiei mi se pare o îngrijorare exagerată că începi să nu mai contezi. E mai îngrijorător pentru statele care nu au apucat să ocupe posturi importante, sînt văzute ca exportatoare de obsesii mai mult decît ca brokeri oneşti şi care nu prea au idee ce să facă cu preşedinţia rotativă pe care urmează să o ocupe în cîţiva ani. Şi care nici măcar nu au scuza că sînt state mici. Hai, că ştiţi la cine mă refer.
