Poveste americană
Mi-am reamintit recent istoria Alamo-ului texan (pe care, de altfel, l-am şi vizitat în vara lui 1993) şi, în mod subit, am înţeles de ce Whitman îi dă atîta importanţă în capodopera lui,
I-a intuit, ca să spun aşa,
, dimensiunea subtilă de
locală – unică şi, desigur, irepetabilă. „Eu mă predau pentru ca, mai tîrziu, să pot spune povestea voastră“, strigă tînărul soldat îmbrăcat în veston lung, negru şi păros, pantaloni albi, cu brîu lat, roşu, pălărie mare şi cizme înalte. Te-ai fi aşteptat ca vorbele lui să producă rumoare, zîmbete ironice sau chiar reproşuri printre cei 189 de camarazi, mulţi răniţi, care îşi aşteaptă moartea într-o împietrire eroică. Surprinzător însă, nimeni nu schiţează vreun gest dezaprobator şi nici nu pare să-l invidieze pe cel ieşit astfel de sub jurămîntul militar. Îl privesc cu respect şi vagă îngrijorare, avînd nemărturisite aprehensiuni în privinţa succesului deplin al unei misiuni atît de dificile. Ea depăşeşte sfera realităţii imediate, intrînd în planul inefabilului istoric şi cultural. Băiatul din faţa lor nu este doar naratorul mărunt al unor evenimente oarecare, ci chiar memoria colectivă, a cărei integritate garantează utilitatea sacrificiului lor. Brusc, supravieţuirea nu mai ilustrează privilegiul destinului, ci seamănă cu o responsabilitate etică, apăsătoare ca un blestem sacerdotal. Povestitorul încetează să fie persoană şi devine exponent. Prin el, după regulile transcendenţei istorice, eroul dispărut revine simbolic în conştiinţa comunitară a prezentului.
În acest caz, tînărul „Ishmael“ al secolului al XVIII-lea american se ridică la nivelul aşteptărilor, introducînd în memoria culturală a Lumii Noi o naraţiune cu aer de legendă. Ea poartă un titlu pe măsură – „Masacrul de la Alamo“ – şi descrie atitudinea exemplară a micului grup militar de „yankees“, care a hotărît să apere un fort texan din San Antonio, de furia armatei mexicane, pînă la capăt. Deşi comandantul le dă libertatea să se predea, trasînd cu sabia în nisip o linie simbolică (un Rubicon) ce poate fi trecută doar de aceia dintre ei care aleg eroismul, toţi (cu excepţia naratorului) decid să moară în luptă. Un ofiţer rănit, aflat în imposibilitatea de a se mişca, cere să fie dus dincolo de graniţa martiriului, iar ceilalţi fac scurte declaraţii patetice, rămase în formă de istorisiri miniaturale, pilduitoare pentru viitorul ipotetic. Povestitorului nu îi scapă nici un gest, notînd totul cu acribie de arhivar şi inspiraţie de poet. El nu vorbeşte despre Alamo, ci despre întreaga Americă. Spiritul naţiunii însăşi va vibra, ulterior, prin pana sa de depozitar unic al faptelor eroice. Genialitatea lui Whitman nu avea cum să rateze această nuanţă simbolică formidabilă, introducînd-o în
tocmai pentru a-i singulariza „americanitatea“.
Transferul dinspre particular spre general nu este aici întîmplător. Lumea Nouă trăieşte de patru secole, în mentalul colectiv, ca mega-naraţiune simbolică, învăluită într-o semiotică mitologizantă. Asemenea lui Ishmael în
supravieţuitor al Apocalipsei din final numai pentru a istorisi faptele mai tîrziu, cei confruntaţi, de-a lungul timpului, cu experienţa americană simt nevoia să fie povestitori. Impulsul pare moştenit de la primii aventurieri (de tipul lui John Smith ori Th. Morton) care, întorşi în Europa din călătoria spre misteroasa „lume a lui Columb“, scriu geografii şi istorii ficţionale ale teritoriului mirific de dincolo de Ocean. Puritanii exilaţi de James Stuart în Olanda construiesc o parabolă gigantică, după care pămîntul enigmatic de peste ape reprezintă chiar „Noul Canaan“ făgăduit lor, în tradiţie biblică, pentru a-l moşteni. Europenii din perioada elisabetană văd în Lumea Nouă o inepuizabilă sursă de îmbogăţire, amintind obsesional triburile rudimentare trăitoare aici, care dau aur în schimbul mărgelelor colorate. Shakespeare însuşi îl pune pe Othello (atunci cînd află despre nevinovăţia Desdemonei) să se compare cu „indianul primitiv ce-a aruncat o perlă mai valoroasă decît întregul său trib“. Şi în timpurile moderne, invariabil, orice „istorie“ europeană nefericită are un „happy end“ narativ american, de la cele două Războaie Mondiale pînă la ultimele zvîrcoliri ale comunismului. Yankeii, după principiul clasic
, vin la sfîrşit pentru a restaura liniştea şi a le da tuturor posibilitatea de a „trăi fericiţi pînă la adînci bătrîneţi“. Prezenţa lor în istorie are ceva miraculos şi transcendent, America însăşi devenind un spaţiu al imanenţei legendare.
Locuitorii Lumii Noi au speculat, desigur, cu bună ştiinţă, acest avantaj psihologic, construind o butaforie feerică, destinată oricui priveşte cu aviditate către ea. Au ridicat „zgîrie-nori“ din sticlă şi oţel, contextualizînd metaforic (şi narativ) celebrul Turn Babel al vîrstelor mitologice, au cucerit spaţiul prin timp, relativizînd (şi ficţionalizînd) astfel durata şi au inventat maşina hollywoodiană de făcut iluzii. Într-un cuvînt, au spus o poveste atît de frumoasă încît puţini i-au putut rezista. Mulţi antropologi afirmă că „visul american“ reprezintă o abstracţiune, el neexistînd în fapt decît ca alegorie a imaginarului colectiv. Mă întreb însă uneori dacă visul american nu este chiar America însăşi în reprezentarea epică a celorlalţi.
Istoreme
