O aventură în Indonezia (II)
Citiți prima parte a articolului aici.
Carevasăzică, dl ambasador avea de gînd să mă consemneze la faţa locului vreme de şase zile, pînă la următorul zbor spre Bucureşti. Am încercat, perplex, o mică infuzie de raţionalitate: „Domnule ambasador, am făcut un drum de 16.000 de kilometri ca să ajung aici. Dacă tot am ajuns, n-ar fi mai bine să particip la congresul pentru care am fost trimis? Oricum o să cheltuiţi nişte bani ca să mă ţineţi în Jakarta încă şase zile. Dacă nu particip, s-ar putea să trebuiască să asumăm noi cheltuielile de călătorie…“ „Nu asumăm nimic, n-avem bani în buget pentru aşa ceva. O să procedăm în felul următor: o să dormi pe undeva prin ambasadă şi de mîncat o să aranjez eu cu băieţii să te invite pe la ei pe-acasă.“ Imediat, unul dintre „băieţi“ a şi intrat în scenă: tovarăşul Tănase, altfel om cumsecade: „Tovule, las’ că te plimb eu prin oraş în zilele următoare; iar mîine, uite, te invit la prînz la mine acasă.“
Zis şi făcut! Tov. Tănase mi-a oferit un tur al capitalei indoneziene la bordul maşinii ambasadei, o Dacie cu volan aproape incandescent, la cele 40 de grade la umbră cît oferea ambianţa. „N-aveţi aer condiţionat într-o ţară ca asta?“ – am întrebat eu, cam „încremenit în proiect“. „Ar costa prea mult!“ Aveam să aflu, de altfel, că ambasadorul încasa cam 600 de dolari pe lună, iar subalternii – o medie de 200 de dolari. În aceste condiţii, toţi voiau să facă şi economii, astfel încît să se întoarcă acasă cu achiziţii foarte preţioase în epocă pentru cetăţeanul român obişnuit: un frigider bun, un magnetofon, o „orgă de lumini“ (din cîte mi-am dat seama, o adevărată obsesie a diplomaţilor noştri de-atunci). Regimul „de austeritate“ al angajaţilor s-a reflectat şi în prînzul pe care l-am căpătat, cu bună inimă, acasă la tov. Tănase: cîteva oscioare cu puţină carne şi mult zgîrci, totul îmbăiat în mujdei. Doamna Tănase s-a scuzat pentru multiplele eczeme pe care le avea pe piele: pîinea din oraş fiind scumpă, prefera să cumpere făină şi să coacă pîine acasă (la peste 40 de grade!).
Trebuie să spun că una dintre experienţele memorabile ale „turului de oraş“ oferit de amicul Tănase era „ghidajul“ expert cu care acompania traseul: un discurs uşor schizofrenic, rezultat din efortul de a împăca unele accese de entuziasm cu episoade ideologice „corecte politic“: „Tovule, uitaţi, aici e piaţa mare! Ştiţi cum e?! Dacă visezi noaptea ceva, orice, poţi fi sigur că, dacă vii aici, găseşti tot!“ După care îşi lua seama (s-o fi gîndit că, în fond, nu prea ştia ce e cu mine şi că e mai bine să fie prudent) şi adăuga, pripit: „Să ştiţi, însă, că între săraci şi bogaţi e o inegalitate inadmisibilă! O mînă de îmbuibaţi trăiesc pe socoteala poporului!“ Şi iar: „Uitaţi, aici e reşedinţa ataşatului cultural francez. Am fost şi eu înăuntru de cîteva ori, pe la diferite recepţii. Ştiţi ce frumos e, ce bine se mănîncă, ce opere de artă au pe pereţi?“ „Dar“ – venea imediat „corectura“ profesională – „să nu uităm situaţia grea a tineretului din această ţară, şomajul, lipsa democraţiei etc.“ După o zi întreagă de asemenea dansuri retorice, am ajuns spre seară la ambasadă, unde dl ambasador, cu un aer boieresc, mi-a spus: „Tovule, mi s-a făcut milă de dumneata. Am o relaţie prin care am reuşit să-ţi asigur o cameră ieftină de hotel, pînă în ziua întoarcerii acasă. Am să-ţi dau chiar şi o diurnă de şase dolari“. „Păi“, „zic, n-am putea, cu banii ăştia, să plătim taxa de participare la congres şi, în felul ăsta, să intrăm în ordine?“ „Nu, nu putem acoperi întreaga sumă. Şi, oricum, ceilalţi participanţi au plecat deja spre insula Bali, unde continuă lucrările. Ce vrei? Să te pierd de tot prin Asia?“ M-am resemnat. Pe străzi nu puteam umbla prea mult, din cauza caniculei drastice. Aşa că am stat mai curînd în camera răcoroasă de la hotel, după ce m-am aprovizionat cu ceva cărţi din biblioteca ambasadei. E drept că aveam de ales doar între operele (încă incomplete) ale lui Nicolae Ceauşescu şi numeroase volume din Marx, Engels şi Lenin, sau din marii noştri clasici de secol XIX. Am recitit, deci, în patru-cinci zile, Bălcescu şi Alecu Russo. Ce putea fi mai exotic? Să stai undeva în Jakarta şi să citeşti
neputînd participa la un congres pe tema „Arta şi viitorul“…
Destinul, totuşi, mi-a mai surîs o dată! Ambasadorul, mişcat, probabil, de lamentaţiile mele despre un sejur care promitea să fie spectaculos şi arăta ca o mică vacanţă la Tecuci, m-a anunţat că „îi sînt simpatic“ şi că patronul unei firme japoneze cu care colabora e dispus să-mi pună la dispoziţie o maşină cu şofer, care să mă ducă pînă la Borobudur (aproximativ 600 de kilometri). Am mulţumit în gînd lui Hristos şi lui Buddha şi mi-am făcut bagajul. Urma să fiu însoţit, pentru securitate, de un reprezentant al ambasadei – întîmplător soţul contabilei –, care a primit şi el o diurnă pentru greaua lui misiune. Era terorizat de gîndul că ar putea-o pierde (diurna şi, probabil, în cel mai rău caz, nevasta), aşa încît ore întregi, cît a durat drumul, a tot numărat bancnotele, pînă a reuşit să le piardă. L-am preluat, aşadar, pe diurna mea…
Maşina era condusă de un şofer musulman. Am pornit la drum, un drum cu totul neconvenţional pentru călătorul european. Din cînd în cînd, incidente care nouă ni se păreau fatale se rezolvau inexplicabil, fără victime. Mici ciocniri între motociclişti (uneori urmate de zborul în copac al „interlocutorilor“) se încheiau cu un salut ritual al protagoniştilor, care îşi zîmbeau, cald, unul altuia. Din cînd în cînd, şoferul nostru oprea pentru curente nevoi fiziologice. Ieşeam şi noi din maşină, fără să realizăm cît eram de ciudaţi în ambianţa locală. Ne-am dat seama de asta cînd ne-am văzut înconjuraţi, la un moment dat, de băştinaşi mai degrabă goi, care, imberbi, mă trăgeau de barbă şi plecau îndărăt spre pădure chiuind, ca după o mitologică întîlnire cu o specie necunoscută.
