Aventură în Indonezia (I)

Aflu că, de curînd, Mircea Maliţa şi-a publicat autobiografia şi că undeva, în corpul masiv al cărţii sale, e relatat un episod care mă priveşte: o călătorie în Indonezia. Relatarea domnului Maliţa este stupefiantă. Pe scurt, rezultă că domnia sa a aranjat să particip la un congres de estetică („Arta şi viitorul“) organizat, în 1978, la Jakarta şi în insula Bali, dar că eu, odată ajuns în capitala indoneziană, m-am instalat într-un hotel şi am aşteptat să vină cineva să mă caute. Cum n-a venit nimeni, m-am întors acasă ca un netrebnic, pe banii ţării. Nu ştiu cum să calific această poveste. Memorie şubrezită? Rea-credinţă? Străvechi deprinderi de activist duplicitar? Oricum, m-am hotărît să propun cititorilor varianta mea despre această penibilă întîmplare. Nu pentru a corecta ceea ce, în mintea şi conştiinţa dlui Maliţa, e ireversibil incorect, ci pentru a oferi o imagine despre absurditatea unor vremuri pe care cei care nu le-au trăit nu şi le mai pot reprezenta. Povestea care urmează a fost deja redactată pentru un volum de dialog cu Vlad Mixich, în pregătire la Editura Humanitas. Înainte de 1989, am povestit-o în diferite cercuri de prieteni amatori de suprarealism şi, dacă nu mă înşel, ea e pomenită şi de Mircea Zaciu într-unul dintre volumele sale de memorii. Iată, deci, varianta mea: 

În 1978, tînăr cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei RSR, sînt chemat la Ministerul Învăţămîntului de Mircea Maliţa. Mă anunţă că, în Indonezia, urmează să aibă loc o conferinţă internaţională de futurologie (ştiam că futurologia era una dintre „vocaţiile“ interlocutorului meu) şi că am fost recomandat ca potenţial participant din partea României. Era nevoie de cineva care să vorbească englezeşte, să se priceapă, cît de cît, la artă şi, dacă se poate, să fie tînăr. Am fost, evident, luat prin surprindere. Nu ştiam cum de se ajunsese la mine, dar ideea – utopică în context – că aş putea avea şansa să ajung în Indonezia şi, eventual, să văd templul Borobudur, despre care citisem deja cîte ceva (Paul Mus, Mircea Eliade), mi s-a părut ameţitoare. Nu mai vorbesc de caracterul itinerant al congresului, a cărui ultimă etapă era exotica insulă Bali. Mircea Maliţa a avut amabilitatea să mă conducă, la plecarea din biroul său, pînă la lift, pentru cîteva ultime indicaţii: „Veţi face o comunicare intitulată «Arta şi viitorul» şi nu uitaţi ca, la un moment dat, să îl pomeniţi pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu.“ Sugestia m-a cam dezumflat, mai ales că eram păţit. (Trimis la un colocviu din Berlinul de Est cu o „sugestie“ asemănătoare, n-o respectasem şi, în ultimul moment, în urma unui semnal-fulger venit din ţară, fusesem oprit de ambasada noastră să mă mai prezint la dezbateri.) A doua zi după întîlnirea, afabilă altfel, cu Mircea Maliţa, am fost convocat de Mihnea Gheorghiu la sediul Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, al cărei preşedinte era. „Mesajul“ lui a fost mai direct şi imperativ: încă în picioare, a luat un creion roşu şi, pe un exemplar din

în care apăruse un discurs al „şefului“, a înconjurat un pasaj „adecvat“: „De aici trebui pornit în intervenţia dumitale!“ „Bine, am îngăimat, dar eu am crezut că e vorba de o conferinţă de estetică…“ „Da, dar avem nevoie ca textul dumitale de specialitate să aibă şi această componentă.“ Eram suficient de tînăr ca să cred că voi putea eschiva această „ingerinţă“. Cine o să stea să controleze un discurs ţinut în insula Bali? 

Pregătirea călătoriei a fost rapidă. Mi s-a spus că toate cheltuielile sînt acoperite de organizatorii indonezieni. O mică problemă a apărut în legătură cu situaţia mea medicală. Ca să pleci în Asia de Sud-Est era nevoie de o sumedenie de vaccinuri. Unul dintre ele era un „rapel“, a cărui administrare depindea de semnul pe braţ al unui vaccin administrat în copilărie. Nu-l aveam. Dar România socialistă nu se împiedica, dacă era vorba de „interesul naţional“, în fleacuri igienice. Două-trei telefoane şi vaccinul mi-a fost făcut. Am căpătat, aşadar, paşaport, bilet de avion şi zece dolari ca bani de buzunar pentru drum.

Zborul includea o escală la Atena, unde nu mai fusesem niciodată. Am ajuns dimineaţa, iar zborul următor era spre seară. Mi-am spus că e o bună ocazie să văd Muzeul de Antichităţi şi monumentele de pe „colina sacră“ a Acropolei. La ghişeul de informaţii, mi s-a spus că, în timpul pe care îl aveam la dispoziţie, pot participa la un traseu turistic incluzînd cele două „obiective“. M-ar costa 11 dolari. „Am numai zece“ – am răspuns. „Dar de unde veniţi? – m-a întrebat funcţionarul de la ghişeu, oarecum mirat că se poate umbla prin lume cu fix zece dolari în buzunar. „Din România.“ A avut aerul că s-a lămurit. Milos, mi-a făcut o reducere: „Nouă dolari, ca să vă rămînă şi de un suc“. Am făcut, fericit, turul şi am prins avionul spre Jakarta, unde am aterizat după aproximativ 16 ore de zbor. 

La aeroport, mă aşteptau doi funcţionari de la Ambasada română, uşor de recunoscut după portret şi costum… Nici n-am apucat bine să facem cunoştinţă, că m-au şi întrebat, uşor neliniştiţi: „Aveţi bani?“ „Hait!“ – mi-am zis. „Acum or să mă certe că am cheltuit cei zece dolari!“ „Lasă, domnule, dolarii ăia! Problema e taxa de participare la conferinţă şi toate cheltuielile aferente: drum, cazare etc.“ M-am liniştit. „Nu, staţi puţin, tov. Maliţa mi-a spus că totul e plătit de organizatorii indonezieni.“ „Aiurea!“ – au strigat, într-un glas, diplomaţii noştri. „E a nu ştiu cîta oară cînd păţim chestii de-astea! Noi trebuie să acoperim toate cheltuielile. Haideţi, mergem direct la domnul ambasador!“ Nu-mi venea să cred, dar încă bănuiam că e vorba de o minoră încurcătură birocratică. Se va lămuri. În biroul său, ambasadorul mă aştepta însă cu o mină destul de plictisită: „Din păcate, nu sîntem la prima experienţă de acest fel. Iar bugetul nostru e limitat. Aşa că nu participaţi la conferinţă şi vă trimit înapoi în ţară cu primul avion. Problema e că avionul următor e abia peste o săptămînă. Ce fac eu cu matale aici, vreme de şase zile?“  

Citiţi următoarele părţi

şi